Phoebe Stone ajunge singură la Cornwall Inn, un conac elegant din Newport, Rhode Island, purtând o rochie verde și pantofi aurii, fără bagaje și fără intenția de a participa la nuntă. Spre deosebire de ceilalți invitați, ea nu a venit să sărbătorească un început, ci să-și încheie visul pierdut alături de soțul ei. Dezamăgită și hotărâtă să se bucure de ultima ei plăcere, Phoebe răstoarnă planurile meticulos organizate ale miresei. În ciuda situației neașteptate, între ele se creează rapid o legătură profundă, iar câteva zile transformă întâmplarea într-o experiență care le schimbă viețile.
Nuntașii
Alison Espach
Editura 'Bookzone' • 2025
RECENZIE
Off, un adevărat rollercoaster emoțional. Nuntașii nu este o carte ușoară și nici una care să poată fi citită superficial. Este o lectură confuză, intensă și profund emoțională, care te poartă de la depresie și tragedie, la umor, dragoste și momente neașteptat de luminoase.
Primul lucru care mi-a atras atenția a fost stilul diferit de structurare a capitolelor. Nu există numerotare clasică, ci fiecare capitol este marcat printr-un început scris diferit, subtil, dar suficient de clar încât să simți trecerea într-un nou capitol.
Pare că această alegere stilistică a contribuit mult la senzația de fragmentare — trecerile de la introspecții, la stările interioare ale lui Phoebe și de la momente din trecutul ei la prezent.
Pe parcursul lecturii, mi s-a strâns stomacul (de foarte multe ori) din cauza depresiei lui Phoebe, apoi am trecut, brusc, să mă bucur alături de ea, să mă enervez cu ea (și pentru ea) și să îi trăiesc fiecare stare. Emoțiile ei sunt crude, reale și uneori inconfortabile. Phoebe nu este un personaj „plăcut” în sens clasic, ci unul uman, prins între durere, confuzie, dorința de a dispărea (definitiv) și nevoia, poate involuntară, de a rămâne.
Aceasta este o carte matură, care tratează o temă extrem de sensibilă: lupta cu depresia și sentimentul de gol interior, spusă fără romantizare, dar și fără brutalitate gratuită. Emoțiile lui Phoebe sunt bine dozate — copleșitoare, dar niciodată aruncate haotic. Autoarea oferă cititorului spațiu să respire, să înțeleagă și să simtă, fără să forțeze empatia.
Este o altfel de carte, una care funcționează pe mai multe niveluri. Trecerea constantă între prezent și trecut, volumul mare de descrieri și dialogurile uneori scrise indirect mi-au făcut lectura mai grea.
În primele pagini, am fost reticentă, pentru că depresia era la cote foarte mari și apăsătoare. Și totuși, nu am putut să renunț. Totul era mult, dar bine dozat, iar povestea te face să vrei să rămâi cu Phoebe până la capăt, să trăiești lângă ea, chiar și atunci când e greu.
Cartea poate da de gândit pentru unii. Vorbește despre cât de mult timp poate pierde un om încercând să pară „normal”, în loc să-și permită să fie autentic, cu tot cu durere, frică și imperfecțiune.