Mackenzie Casper, studentă strălucită, a trăit mereu în umbra mamei sale, o autoare de bestseller-uri thriller care a fascinat o lume întreagă cu poveștile ei întunecate. Când mama ei moare într-un accident suspect, întreaga lume se întreabă dacă a fost cu adevărat un accident.
La comemorare, Mackenzie primește un plic enigmatic, semnat doar „Fanul nr. 1. XOXO”, care conține pagini din jurnalul mamei: „Vrei să știi un secret? Cu drag, mama.” Urmează alte scrisori, iar fiecare dezvăluie secrete adânc ascunse.
Pe măsură ce investighează, Mackenzie descoperă că drumul mamei sale spre celebritate a fost construit pe minciuni și umbre întunecate. Și curând înțelege că faima poate avea un preț mult mai mare decât o crimă – și că adevărurile pe care le va afla îi vor schimba viața pentru totdeauna.
Cu drag, mama
Iliana Xander
Editura 'Bookzone' • 2025
RECENZIE
Cartea asta m-a ținut efectiv pe butuci. Genul de poveste pe care o începi „doar un capitol” și te trezești că e 2 noaptea și îți spui: ok, încă una… și apoi încă una… și tot așa.
Cu drag, mama este construită exemplar, cu un suspans care se adună încet, dar sigur, până ajungi în punctul în care nu mai ai aer. Stilul mi-a amintit clar de Freida McFadden — capitole scurte, ritm alert, revelații dozate inteligent și senzația constantă că ceva nu e în regulă, dar nu poți pune exact degetul pe ce.
Elementul-cheie? Scrisorile.
De fiecare dată când apare una, reacția mea a fost aceeași:
👉 „Ce zice? Ce zice în scrisoare??”
👉 „Oh. Vai. Nenorocita!”
👉 „Oh. NU. SE. POATE!”, urmat de „mind-blow”
Scrisorile nu sunt doar un artificiu narativ, ci motorul întregii povești. Ele creează tensiune, ridică întrebări, schimbă percepții și te obligă să continui lectura. Nu ai cum să te oprești, pentru că fiecare pagină adaugă un nou strat de neliniște.
Mi-a plăcut enorm felul în care povestea se joacă cu psihologia personajelor, cu adevărul spus pe jumătate și cu manipularea emoțională. Nimic nu e aruncat la întâmplare, totul are sens, iar finalul… (Doamne Ferește!) lovește exact unde trebuie.
Este genul de carte care nu urlă, nu exagerează, dar te macină. Te face să te îndoiești, să suspectezi, să schimbi taberele, în mintea ta, și să ajungi să spui: ok, asta chiar a fost bine gândită.