„Moartea se compară cu o prostituată care scoate şi sufletul din tine…”
Moartea sau cum îmi place mie să-i spun, „omul cu coasă”, chiar scoate sufletul din tine, ştiu ce-ndrug. Cel mai interesant lucru e că îţi oferă ceva la schimb, dar nu întotdeauna ceva ce este în avantajul tău.
Mereu am căutat răspunsuri în legătură cu moartea mea inexplicabilă. De asemenea, am încercat să caut şi un vinovat, dar totul a fost în zadar, până în momentul în care răspunsul mi s-a arătat, aşa că am jurat, forţată de împrejurări, că-mi voi accepta destinul şi-l voi urma oriunde m-ar duce! Ironic, nu?
Am să vă povestesc viaţa mea, ca să înţelegeţi rândurile de mai sus; trebuie să vă avertizez că începutul nu-i aşa de frumos.
Totul a început de ziua mea, în anul 1605 – a 21-a aniversare. Da, au trecut 407 ani de atunci, iar acum ar trebui să am 428 de ani.
Presupun că vă imaginaţi că aş fi o bătrânică gârbovă, ce abia poate mânca, vorbi sau merge. Dar vă înşelaţi; arăt exact ca la 21 de ani: cu părul lung, roşcat şi ondulat, înaltă şi zveltă, cu pieptul bombat, cu ochii negri ca abanosul, cu un ten măsliniu; absolut, nimic, îmbătrânit.
Vă întrebaţi cum de se poate aşa ceva? Păi, cum spuneam, totul a început în acea zi.
Trebuie să spun că făceam parte dintr-o familie de aristocraţi, iar la noi aniversările sau sărbătorile se făceau cu fanfare şi zeci de mii de invitaţi necunoscuţi; deşi nu mi-au plăcut niciodată manifestările de genul ăsta, a trebuit să le înghit.
„― Bună dimineaţa, Majestate! O aniversare fericită! mi-a spus servitoarea Amelia; era cea mai bătrână dintre toate, de aceea îi spuneam doică. Ea avea un secret, cunoscut numai de mine.
― ‘Neaţa! am spus, întinzându-mă, apoi m-am ridicat şi m-am dus la măsuţa pentru macheaj.
Doica a pus rochia, pe care o ţinea în mână, pe pat, apoi a venit lângă mine şi a început să mă pieptăne.
La fiecare aniversare, părul meu devenea din ce în ce mai roşu: de la portocaliu-roşiatic, cum era la început, la o nuantă de roşu ca sângele, exact cum îl aveam acum; poate, totuşi, exagerez că era ca sângele, dar oarecum îl imita.
― Să vă mai ajut cu ceva? m-a întrebat, doica politicoasă.
― Nu, mulţumesc, i-am răspuns emoţionată.
M-am îmbrăcat cu rochia adusă de Amelia, apoi m-am îndreptat spre sala de mese, unde mă aşteptau invitaţii. Rochia avea decolteu în „v”, cu mânecile trei sferturi, mulată până la şolduri, ce cădea voluminor; era de un vişiniu şters.
Am împins uşile sălii, apoi, când am intrat, lumea m-a aplaudat, iar toată ziua am mâncat, am băut şi am dansat. Ceva obişnuit, nu?
După ce au plecat oaspeţii, iar mama şi tata mi-au urat noapte bună, m-am dus în camera mea, cu doica şi alte slujitoare pe urma mea, care aduceau cadourile primite în acea zi.
― Lăsaţi-le lângă canapea! le-am ordonat, apoi doica s-a dus şi mi-a pregătit baia.
Între timp, mi-am pus bijuteriile în cutiuţe speciale, apoi vestimentaţia în dulap. Când m-am dus să iau cadourile cu păpuşile de porţelan, m-am oprit brusc.
Atunci am trăit cel mai puternic moment din viaţa mea…
O durere de cap inexplicabilă apăru, apoi uşor – uşor mi-am simţit stomacul ca şi cum s-ar fi strâns, iar statul în picioare a devenit imposibil, deoarece îmi simţeam tot trupul greu. Deodată am căzut de podea şi am auzit ţipetele după ajutor ale doicii.
Am vrut să o calmez, dar nu puteam vorbi. Încercam să-mi culeg aerul, care nu-l mai găseam. Aveam senzaţia că mă înec şi că rămân fără respiraţie. Leşinasem.
Am rămas aşa, în starea asta, ceva timp; atunci nu ştiam că de fapt murisem.
M-am trezit, însă nu în casa mea sau măcar într-un pat, ci într-un loc, pe care l-am vizitat în urmă cu trei ani şi, dacă nu mă lasă memoria, acest loc avea să-mi creeze probleme mari.
Imaginaţi-vă un loc în care totul în jur este obscur şi doar câteva becuri acoperite de funingine aruncă o lumină difuză, mai bine zis un roşu murdar. Aici, este locul unde poţi face pacturi… pacturi cu Lumea de Jos!
– O vorbă de-a noastră spune aşa: „Când ceri ceva de la un străin, mereu va trebui să dai ceva la schimb!” Se pare că a avut dreptate! Din semiobscuritate, am auzit o voce ce îmi părea cunoscută, având în vedere că vorbisem cu fiinţa aceea acum trei ani, dar nu mă ajutase prea mult, p-atunci.
M-am întors şi am dat ochii cu această făptură, dacă nu mă înşel, se numea Zethrof.
― Se pare că ai venit să dai schimbul, huh?
Am vrut să răspund, dar, în acel timp a pocnit din degete şi m-am trezit într-un loc asemănător cu cel de dinainte, numai că acum era mai populat de creaturi asemănătoare lui, unele chiar erau mai hidoase şi cu coarne, coadă şi copite.
― Stăpânul te aşteaptă! mi-a spus, făcându-mi semn cu mâna ca să intru.
M-am apropiat, cu frică de uşa neagră din faţa mea, apoi mi-am dat seama ce reprezinta locul ăsta şi ceea ce făcusem acum trei ani. Am intrat cu sfială, dar m-am oprit îngrozită când o voce a răsunat lângă mine:
― Am auzit că tu ai făcut pact cu unul din oamenii mei de încredere!
Am încercat să-mi stăpânesc emoţia pentru a-i arăta că nu mă tem, aşa mă învăţase doica, dar pariez că frica mea se simţea de la o poştă.
― Împrospătează-mi memoria, nu-mi aduc aminte de aşa ceva! am spus, cu un ton ridicat şi dur.
― Ai noroc! Acum trei ani, tu şi doica ta, care e vrăjitoare, aţi contactat unul dintre oamenii mei. Ai vrut ca fratele tău să-şi revină din boală! Ţi-a dat ce-ai vrut şi a fost generos cu tine, spunându-ţi că-şi va cere schimbul când vei face vârsta fratelui tău. Şi uită-te la tine, ai împlinit douăzeci şi unu de ani! Eu cer schimbul şi ar trebui să te consideri o persoană importantă că stai în faţa mea. Vreau… de fapt, vreau să-ţi iau la schimb sufletul tău şi am să te transform într-o parte din mine, micuţo! Trebuie să ştii că, deşi sunt stăpânul tuturor relelor de pe pământ, dacă-l superi pe adevăratul rege, mori!
― Ce vrei să-mi faci? am întrebat oarecum intimidată, nesigură dacă vreau să aud răspunsul.
― Vei descoperi în curând! mi-a spus zâmbind sarcastic, apoi şi-a pus mâna pe fruntea mea şi a incantat ceva, dar cuvintele fuseseră spuse în şoaptă ca să nu aud.
Deodată, m-am trezit într-o cameră fără geamuri, cu mobilier crem şi maro. Am privit în jur și am găsit o oglindă. M-am uitat în ea… Mă schimbasem total: faţa îmi era palidă, ochii de un gri deschis, iar părul răvăşit îmi ieşea în evidenţă.
― Deci tu eşti noul demon, huh? se auzi o voce dintr-un colţ umbrit de o perdea înaltă.
O femeie în jur de 25 de ani, cu părul negru ca abanosul, mai mică de statură decât mine şi slăbuţă, stătea liniştită lângă mine, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.