La ora stabilită, cu toţii au plecat, aşa cum era planificat. Vivian şi Careen nu s-au dus cu ceilalţi, ci au stat cu mine. Până la 9 le-am ajutat pe fete să-şi împacheteze lucrurile necesare, apoi le-am condus la hotelul din afara oraşului.
― Aveţi grijă de voi fetelor! le-am spus, după ce am ajuns în camera lor de hotel.
― Careen? Am strigat-o şi i-am făcut semn că mergem la o plimbare, de fapt n-a fost o adevărată plimbare, pentru că ne-am dus până la restaurantul hotelului.
― Ce vrei să-mi spui, Meldred? mă întrebă, puţin speriată, încercând să se pregătească pentru orice.
― Vreau să mă asculţi cu atenţie şi să-mi promiţi că vei rămâne în siguranţă şi nu vei avea încredere în persoanele palide la faţă, mai palide decât mine! i-am spus, uitându-mă foarte serios în ochii ei.
― Promit!
― Bun! Acum, ascultă-mă. Voi muri în curând. Mâine seară… Mâine o să-mi faceţi funerariile aşa cum se cuvine la demoni, îngropându-mă cu o incantaţie. Te va ajuta, Vivi! Vreau să locuieşti în casa mea până mă întorc eu din Lumea de Jos! Ştiu că-ţi sună ciudat şi că e posibil să nu înţelegi nimic, dar în mometul în care mă întorc vom pleca din Mystic Falls şi vom rupe legătura cu Iadul! Cât timp vei fi singură, să nu-ţi fie frică, oricum voi fi în mintea ta, vom putea comunica telepatic, de asta am făcut atunci ritualul ăla în spatele casei! Ca să comunicăm trebuie să stai relaxată şi să te gândeşti la un loc frumos şi la mine! Încerci să-ţi închipui, apoi vom putea vorbi! Acum du-te! Dormi, pregăteşte-te sufleteşte pentru mâine! i-am spus, apoi am lăsat-o să plece. Careen? am strigat-o, oprind-o din mers. Dacă nu e Vivian în cameră cu tine, nu te îngrijora, e posibil să fie cu Austin! i-am spus, zâmbindu-i şi făcându-i din ochi!
M-am pornit spre casă, neaccelerând deloc maşina aşa cum obişnuiam să fac. Adrenalina îmi curgea prin vene, dar aveam timp să-mi fac felul mai târziu.
Odată ajunsă acasă mi-am făcut un duş, mi-am uscat părul, apoi m-am aşezat în faţa oglinzii şi m-am privit pentru câteva momente… În acest timp, nu mă blestemam pentru ceea ce sunt, acest lucru era premieră!
Mi-am luat trusa de machiaj şi mi-am început arta: mi-am făcut cu creionul şi tuşul o codiţă ce se ridica spre sprâncene, apoi m-am dat cu fard de obraz cu o tentă de portocaliu şi, la final, am adăugat un ruj roşu.
Am deschis dulapul, luând de acolo o husă, în care se afla costumul cu care aveam să lupt. Am desfăcut uşor husa, apoi mi-am scos costumul şi l-am privit câteva momente, apoi l-am îmbrăcat.
Am ieşit din casă, după ce am terminat, apoi m-am îndreptat spre centrul pădurii, acolo unde avea să înceapă şi să se sfârşească un război. M-am urcat într-un copac, unde m-am poziţionat confortabil, apoi am aşteptat să-şi facă apariţia… Mi-am verificat ceasul şi am sesizat ca băieţii întârziaseră cu jumate de oră. Ceva nu era bine…
Faptul că demonaşii nu mai apăreau, mi-a stârnit curiozitatea ce pulsa în mine, însă am reuşit să stăpânesc acest sentiment.
Locul în care stăteam era foarte bun, în momentul de faţă, dar dacă nu se hotărău să apară, curiozitatea mea avea să mă facă să mă dau jos din copac şi să mă duc să verifc. Acest fapt era iraţional, deoarece nu ştiam dacă nu cumva pe mine mă aşteptau mai întâi.
După aproape alte 20 de minute, mi-am călcat pe inima şi m-am uitat în jur. Totul era perfect, la locul lui, aşa că foarte uşor m-am dat jos din copac.
Mereu fac lucruri iraţionale, de ce nu l-aş face şi pe ăsta?
Ajunsă cu picioarele pe pământ, mi-am aranjat părul care fusese ciufulit de vânt, apoi nu dură mult că simţul meu îmi semnala ceva din spate… N-am apucat să-mi iau o măsura de precauţie că am simţit nişte coarne care m-au împins foarte tare într-un copac de la marginea pădurii. Uitasem cât de puternici pot fi demonii gardieni. M-am ridicat de pe pământ, mi-am tras umerii spre spate ca să-mi pocnesc muşchii. Lovitura era dureroasă, fusese aşa de puternică, încât nici nu reuşisem să-mi ţin gemătul de durere. Mi-am scos cele două săbii ce se aflau fiecare în lateralul unui picior, apoi, punându-mi piciorul stâng spre spate mi-am lăsat greutatea pe el, apoi am şoptit:
― Să înceapă războiul!
Am început să alerg foarte repede, abia dacă mă putea zări careva.
Ajunsă înapoi unde era copacul, pe care-l folosisem ca adăpost, m-am uitat împrejur, activându-mi simţurile…
Nu dură mult că în jurul meu erau aproximativ 500 de demoni cu coarne.
Fiecare din ei s-a luptat cu mine, însă rănile pe care mi le provocaseră ghearele lor cu venin, mă făceau să ameţesc şi cu greu reuşeam să-mi scot veninul din mine doar folosindu-mi sângele. Cu cât mă luptam mai mult cu atât îmi pierdeam echilibrul mai mult, iar viteza mea încetinea şi nu mai făceam faţă la mişcările lor, care erau de 20 de ori mai rapide decât ale mele, de acum. Cred că reuşisem să distrug vreo 300, însă veninul care reuşise să-mi pătrundă în corp îşi făcea efectul şi chiar foarte repede.
Ştiam că Regele şi Stăpânul vedeau această scenă sângeroasă şi sincer nu prea îmi păsa, însă vroiam să distrug cât mai mulţi demoni, asemenea centaurilor, ca să-i fac puţin să tremure şi să oprească războiul. Sincer, nu ştiam de ce vroiam asta, dar simţeam această dorinţă arzătoare în mine.
Simţeam că din cauza veninului începusem să am diferite stări şi dorinţe, însă ceva mă făcea să cred că acest lucru venea din propria iniţiativă şi chiar nu ştiam de ce! Aş fi vrut să-mi dau seama, însă eram prinsă în mijlocului unui mare şi serios război.
Din cauză că nu mai reuşeam să anticipez mişcările celorlalţi, ajungeam să am răni şi să fac cunoştinţă cu pământul de mai multe ori, chiar şi cu copacii, care aveau să-mi lase nişte dureri îngrozitoare de spate…
Exact cum mă aşteptam, m-au sfârşiat de vie, chiar când unul dintre ei m-a pus la pământ.