M-am trezit pe la opt dimineaţa, dar nu m-am ridicat din pat. Uneori mă întreb cum este să visez. Datorită rasei mele de creatură nocturnă, nu pot visa, şi sunt sigură dacă aş fi putut visa noaptea trecută, aş fi visat despre apocalipsă.
Nu e uşor să fii o creatură malefică, chiar dacă ai puterile unui invincibil, câteodată te loveşti de întâmplări din trecut şi începi din nou să te blestemi pentru ceea ce ai ajuns. Am trecut prin asta o dată şi dacă aş mai trece din nou, cred că mă voi ridica mai greu decât ultima dată.
O bubuitură mă făcuse să revin cu picioarele pe pământ. Am dat să ies din cameră, dar lui Vivi i-am făcut semn să rămână acolo. Mi-am dat părul după ureche, astfel dând acces simţului auzului.
Bubuitura se auzise din bucătărie, iar nişte paşi se plimbau pe acolo.
Ciudat era că paşii erau făcuţi de nişte picioare goale, fără încălţăminte…
― Vivi, e Careen! i-am şoptit, apoi i-am făcut semn că mă duc prima, iar ea încuviinţă. Într-o secundă am ajuns în spatele Careenei, care ţinea în mână un şerveţel cu cioburi. Simţindu-mi prezenţa s-a întors, serveţelul îi căzuse din mână, dar am întins mâna ca să-l prind la timp.
― Scuze, n-am vrut să te sperii! i-am spus, calmă, aruncând şerveţelul la coşul de gunoi.
― N-am vrut să fac deranj, şi-a cerut scuze, îndreptându-se spre canapea, apoi s-a aşezat.
― Vivian, şterge restul cioburilor de sticlă şi pregăteşte-i micul dejun, te rog!
M-am dus lângă Careen şi m-am aşezat lângă ea.
― Nu-ţi fac nimic rău, Careen, totul e bine, eşti în siguranţă aici, cu mine şi cu Vivian! i-am spus, încercând să o calmez. Ritmul inimii ei îmi spunea că se speriase de la boacăna pe care o făcuse.
― De ce eşti aşa de bună cu mine, Meldred, la urma urmei sunt un simplu donator de sânge, iar tu eşti un demon?!
Asta a durut, realitatea doare, mai ales când e un blestem ceea ce eşti!
― N-am vrut să… a încercat să spună, văzându-mă că-mi lăsasem privirea în pământ.
― Ştiu că n-ai vrut! Acum fă-te comodă şi simtă-te ca la tine acasă! Donatorii de sânge a demonilor trăiesc în lux, deci orice ai nevoie nu ezita şi spune-mi! i-am spus, apoi m-am ridicat şi m-am dus la Vivian.
― Crezi că e bine să o ţii aici? Sângele ei miroase de la o poştă şi e şi donator fidel.
― Vivi, nici un demon nu va avea tupeu îndeajuns să o guste. Doar eu şi numai eu! i-am spus, făcându-i din ochi, astfel am simţit-o relaxându-se.
― Dacă zici tu! mi-a spus, ducându-i micul dejun Careenei.
M-am dus în camera mea, agale şi lipsită de energie. Mi-a sărit în ochi o hârtie împâturită în două, neagră, pusă pe patul meu.
Am închis uşa, am făcut întuneric în camera mea, apoi m-am aşezat pe pat şi am luat scrisoarea. I-am adulmecat mirosul, fără să o deschid. Mirosea a fum şi asta însemna numai un singur lucru, sper doar să nu-mi aducă mie necazuri.
Dacă Stăpânul sau Regele îmi trimisese asta, înseamnă că au mare nevoie de mine. La urma urmei n-au mai avut nevoie de mine de doi ani aproape. Am dat să deschid scrisoarea, însă cineva bătuse la uşa camerei mele. Simţul îmi semnala că e Înger Întunecat, deci era Vivi.
― Meldred, Careen vrea să iasă la o plimbare, ce fac? m-a întrebat de după uşă.
― Du-te cu ea, Vivi! i-am răspuns repede, apoi am aşteptat să coboare la Careen, deschizând uşor hârtia misterioasă.
Meldred,
Am nevoie de tine să iei împreună cu noi o decizie importantă… Zethrof a făcut altă prostie, de fapt a făcut mai multe prostii, ce-i mai rău e că era un om de încredere pentru Stăpân. Vivian nu ştie, cred că ar fi o idee bună să nu-i spui ceva întainte să luăm o decizie, ea ştie că doar l-am torturat pentru 15 minute, nimic în plus.
Plus, mai avem o sarcină pentru tine, peste trei-patru zile, după cum am socotit noi, vor veni în oraşul tău un clan de demoni, erau în închisoarea noastră, nu ţi-am spus de asta, pentru că am crezut că nu vor ieşi. Nu putem trimite Demonii Gardieni, aşa că avem pretenţia de la tine să-i opreşti.
Dacă nu reuşeşti, asta înseamnă că vei muri şi se va ocupa Don de tot. Nu vei fi moartă mult timp, dar depinde de Don. Cât timp vei fi moartă vei sta în Lumea de Jos, adică cu noi. Sperăm să nu ajungem la ce e mai rău!
Pentru a fi aici să ne ajuţi cu pedeapsa lui Zethrof, te invităm să ridici patul şi să te concentrezi, să faci o incantaţie ca să ajungi la noi! Regele
Ei, asta da surpriză! Nu m-aş fi aşteptat, ca însuşi Regele să-mi scrie mie o scrisoare de ajutor.
Urăsc la Rege că în momentul în care scrie o scrisoare parcă-ţi şi notează data morţii cu un creion în calendar şi asta mă călca pe coada mea de demon, pe care nici n-o am.
Cu scrisoarea în mână am deschis dulapul să-mi caut costumul pentru Lumea de Jos.
Da, aveam şi costum pentru momente de acest gen. Aveam unul ca cel din filmul Elektra, costumul roşu, în cazul în care vrea ca eu să pedepsesc… nu avea să se-ntâmple, iar cel care aveam să-l port acum era o rochie mulată care se lega la ceafă, culoarea este de un rosu lucios, iar în picioare sandale cu toc cui, argintii.
M-am îmbrăcat, apoi, tot cu scrisoarea în mană, am ridicat patul.
Am luat din comodă un cărbune şi am făcut un cerc. În mijlocul lui am pus scrisoarea, lăsând-o deschisă.
M-am pus şi eu în mijlocul cercului, apoi am întins mâinile în lateralul corpului meu şi mi-am întins degetele, apoi am inspirat şi expirat, începând să mă relaxez. M-am concentrate să fac o gaură neagră cât cuprindea cercul făcut cu cărbunele, apoi am pronunţat incantaţia tradiţională, cu ochii închişi:
„Astfel covorul se preface în gaură neagră!
Astfel gaura neagră devine portal,
Portal pentru Lumea de Jos!”
Simţeam cum din mâini se-mprăştie energia pentru incantaţie, apoi am simţit ca şi cum aş fi căzut de pe o prăpastie. Chiar asta se întâmpla… Cădeam! Unde…