Convoiul regal se mișca alene pe strada principală a orașului. Gărzile de corp ale noului rege nu schițau niciun gest, nu se sinchiseau să se uite la oamenii de rând, ci doar priveau țintiți înainte, cu un chip rece, lipsit de vreo emoție. Nici măcar nu arătau bucuria victoriei rasei lor.
Oamenii nu ovaționau așa cum te-ai fi așteptat, pe chipurile unora se citea dezgustul, iar pe a altora neîncrederea. Cert e că se putea observa cu lejeritate spaima ce atingea fiecare celulă din corpurile lor de muritori.
Nimeni nu și-ar fi dorit asta sau cel puțin nimeni dintre ființele cu suflu cald nu și-ar fi închipuit că se va ajunge la un asemenea dezastru.
Victoria unei rase ce se consideră elită și eșecul unei rase ce se va diminua.
Asta se întâmplase: creaturile nocturne conduceau acum lumea și odată cu înfrângerea simplilor trecători pe acest pământ, aduceau, cu ei, o atmosferă macabră.
Mulți dintre nobilii cu suflu cald și-au dat viața și au făcut tot ce le-a stat în putere să împiedice acest dezastru, dar totul a fost în zadar. Însă pentru umblătorii nocturni, victoria le asigura hrana. Le asigura, pentru prima dată, suveranitatea supremă și posibilitatea de a ieși la suprafață.
Din dorința de a deveni și mai puternic, fiul Regelui a părăsit tărâmul sfânt al vampirilor și s-a extins până în văzul oamenilor, unde a trebuit să vină cu o strategie inedită. Prin frica, spaima și violența pe care le dovedise în războiul avut, avea să-i facă pe toți muritorii supuși.
Cu toate astea, moștenise înțelepciunea de la bătrânul Rege, Ezra, și ordonase să se constituie caste în fiecare teritoriu, de oameni, nou cucerit. Astfel, oamenii care veneau dintr-un trai sărac erau aleși să fie hrănitori, iar cei din mediile bine văzute erau simplu slujitori.
Deși era arhicunoscută această împărțeală, acest ultim teritoriu fusese unul educat, puternic și bine înzestrat, iar asta i-a creat câteva dificultăți noului rege.
Deoarece nu voiau să accepte această înfrângere, cei săraci își otrăveau sângele pentru a scăpa de titulatura de hrănitor. Se foloseau tot felul de leacuri ale străbunilor, cu ierburi care mai de care, unele mai puternice, ale slabe, dar cu un gust, ce-ți întorcea stomacul pe dos.
Însă acest popor avusese parte de un conducător, cu rang înalt în breasla celor educați, și fusese învățați să prepare cea mai letală otravă pentru creaturile nocturne, pe baza unei plante rozii numită verbină. Cu cât era consumată mai des, cu atât verbina devenea parte din organismul omului.
Regele s-a înfuriat când și-a văzut, în timpul războiului, soldații, subalternii și oamenii importanți ai Consiliului Regal răniți fatal și chiar uciși de acest șiretlic folosit de ființele cu suflu cald.
Le-a permis soldaților săi să intre în casele oamenilor și să execute pe oricine care deținea otrava. Un întreg măcel avea loc de fiecare dată când otrava ajungea de știre pe masa imperială.
Așa, Regele a decis să ia copiii familiilor sărace și să-i crească, să-i educe pentru a deveni hrănitori supuși, dorind să elimine cunoașterea atribuțiilor acelei plante otrăvitoare pentru rasa de elită.
Nimeni nu mai avea liniște și pace. Dacă Regele era călcat pe bătături, imediat se ordonau executări în masă și la orice ar fi adus frică și spaimă printre oameni.
Astfel, toate actele sale de violență și deciziile sale revoltătoare îi adusese un titlu bine meritat Regelui. Devenise cunoscutul ca Tiran.