După un drum lung, am ajuns la secţie şi am găsit-o pe Emma în biroul ei, semnând nişte hârtii.
Cam toţi din oraşul ăsta aveau ceva cu hârtiile astea.
Am urcat pe o scară interioară frumos decorată şi m-am îndreptat spre biroul ei.
― Bună! am salutat-o.
― Hai să mergem! mi-a răspuns zâmbindu-mi.
Am ieşit pe un hol luminat obscur, ne-am îndreptat spre maşina mea şi am plecat spre şcoală.
― Mergem la director să-l anunţăm, zise ea, apoi el îi adună pe toţi în sala de festivităţi, iar eu am să-i anunţ! Acum ne îndreptăm spre biroul directorului.
Am lăsat-o să intre pe uşa din faţă pe care se găsea o plăcuţă cu inscripţia „Director”, iar eu m-am aşezat pe un scaun din apropiere, apoi gândurile s-au împleticit cu cele ale elevilor care se plimbau pe holul şcolii.
Între nenumăratele voci, am reuşit să disting întrebările: „Oare cine-i roşcata?” I-aş fi spus eu cine-i roşcata. „E oare o nouă elevă?” Nu cred că aş vrea să fiu o nouă elevă, să fiu ciudăţenia tuturor, mi-am zis în gând.
Momentele astea plictisitoare s-au şters din mintea mea, când am văzut privirea unui bărbat înalt, brunet, cu ochii căprui ca ciocolata, îmbrăcat elegant, în jur de 23 de ani.
Privirea lui era aţintită asupra mea. M-am ridicat imediat, iar un instinct m-a făcut să mă îndrept spre el. Sincer nu ştiu ce mă apucase, pentru că simţul meu îmi spunea că e o creatură asemănătoare cu mine, dar într-un fel mai bun. În acel moment Emma m-a oprit, rupând vraja care-mi zăpăcea mintea:
― Meldred, haide în sala de festivităţi!
― Da, sigur! i-am raspuns, încă vrăjită de frumuseţea tânărului.
Vocea puternică a directorului se auzi în toată şcoala, fiind transmisă prin difuzoare:
― Rog toţi elevii şcolii să se prezinte în sala de festivitaţi, în clipa asta!
Ca să ajungem acolo, a trebuit să trecem pe lângă el, iar simţul meu semnala partea lui bună… ceva, nu era în regulă. Când am ajuns acolo, am tras o ocheadă rapidă, după ce toţi se aşezaseră la locurile lor, dar tipul incredibil de sexy nu era! Îl căutam cu privirea…
― Doamna preşedinte a hotărăt să vă pregătiţi pentru Carnavalul de Vară, doamna este dispusă să vă ofere suma de bani necesară! Acum, v-aş ruga să începeţi pregătirile cât mai repede posibil, peste trei zile Carnavalul Verii va fi deschis! a spus Emma, la microfon.
Toţi din sală fluierau şi aplaudau, apoi Emma mi-a făcut semn că putem merge. Am dus-o acasă, apoi eu m-am dus la bancă.
Să nu vă gândiţi că m-am dus la o bancă oarecare, mă refeream că mă duc la banca de sânge, adică la spital. Şi eu mai am nevoie de încărcător de baterii, trebuie să fiu mereu fresh.
Acolo ce să vezi, peste cine am dat: cei doi fraţi vampiri. Ei vorbeau cu una dintre asistente, care este cunoscută de noi cu numele de Înger Întunecat.
Discuţia cu ei a fost imposibilă, pentru că asistenta m-a zărit şi s-a îndreptat grăbită spre mine:
― Cu ce să vă servesc, domnişoară? m-a întrebat, cu o voce tremurând.
Uram, de fapt, detestam chestiile astea.
― Unu, încearcă să nu-ţi mai fie frică de mine, la urma urmei n-ar trebui, având în vedere ceea ce eşti tu, doi, ca întotdeauna! Nu-s genul care schimbă meniul! i-am spus, cu un ton rece.
― Bună, frumoaso! mi-a spus Austin. Alec doar mi-a zâmbit.
― Să înţeleg că tu eşti tipul care agaţă mereu fetele cu vorbe de doi lei, iar Alec e cel timid şi raţional?! am spus, privindu-i insistent, cu un zâmbet în colţul gurii.
― Te prinzi repede, ştiai? a intervenit Austin
― Mersi, geniule, dacă nu-mi spuneai, muream proastă! Scuze, sunt moartă de 428 de ani, uitasem!
― Înţepată, îmi place! mi-a spus Austin, zâmbindu-mi.
― Bine, Damon Salvatore, mai uşor! i-am spus, zâmbindu-i mai larg.
Să nu mă-nţelegeţi greşit, dar Austin chiar seamănă cu Damon Salvatore care este o celebritate în oraşul ăsta.
Dintr-o cameră alăturată, se auzi un glas îmbietor:
― Domnişoară, hrănitoarea vă aşteaptă! mi-a spus asistenta, apoi a ieşit ducându-se la recepţie. A dat să sune pentru Salvatore şi Alec, dar am oprit-o:
― Îi iau cu mine!
― Eşti generoasă, Meldred! Asta fusese vocea lui Alec.
― Şi uite-l pe Stefan Salvatore! i-am spus, răutăcioasă.
Am ajuns la victimă, hrănitoarea mea. Îmi afişă un zâmbet de drogată. Se pare că nu-şi revenise de acum două luni.
Când un demon bea, doar ca să se hranească, să-şi refacă puterile, victima trebuie să fie inconştientă.
― Meldred, ce mă bucur să te văd! mi-a spus ea, întinzându-mi mâna, din care gustasem ultima dată. Ciudat, dar rana nu se vindecase. Folosisem modul tradiţional, iar la folosirea acestui mod, rana se vindecă mult mai repede.
― Careen, mâna cealaltă, te rog! i-am spus, iar ea şi-a întins-o lângă corpul ei firav.
M-am aşezat pe marginea patul ei, apoi mi-am întins degetul mic din încheietură, unghia lungindu-se mai mult decât era, astfel i-am făcut o taietură uşoară deasupra venelor.
― Careen?
― Da, Meldred!?
― Te-a mai muşcat cineva de locul de unde te gustasem data trecută?
― Da! mi-a răspuns, euforică cu un zâmbet prostesc pe faţă.
Chiar îmi era milă de hrănitori, uneori, dar scopul scuză mijloacele.
― Cum arăta? Îţi mai aduci aminte? am întrebat-o, ştiind că-i cer prea mult.
― Scuze Meldred, nu-mi mai aduc aminte!
I-am zâmbit în semn de mulţumire. Austin şi Alec au ales celelalte două fete din încăpere.
În timpul ăsta mă gândeam cine ar fi putut să o atingă pe Careen, îi spusesem asistentei că ea rămâne hrănitorul meu privat şi nimeni nu o mai atinge.
Mi-am luat un adio prietenos de la cei doi vampiri, apoi m-am dus furioasă la asistentă.
― Nu ştiu ce naiba ai înţeles tu, acum două luni, dar în clipa asta îmi faci rost de un scaun cu rotile! i-am spus, răstindu-mă la ea şi privind-o foarte dur.
A fugit să caute ce i-am cerut, apoi m-a urmat împingând scaunul. Am intrat în camera Careenei, i-am făcut semn asistentei să o ia şi s-o pună în scaun. Nici măcar mulţumesc nu i-am spus nenorocitei. Ceva mă făcea să cred că ea fusese complice la asta.
Am băgat-o pe Careen în maşină şi i-am spus să se odihnească, scaunul cu rotile l-am băgat în portbagaj, apoi m-am dus din nou la asistentă.
Trebuia să încep să fac poliţie ca să mă înţeleg cu Îngerul ăsta dement, nici măcar înger nu este; ei şi-au pus numele de „Îngeri Întunecaţi”, înainte se numeau „Întunecaţii”. Nu ştiu, sincer, ce a fost în capul alălora care le-a permis asta.
― Blondo? Vino-ncoa! i-am spus Întunecatei. Era blondă, deci mă foloseam de ceea ce vedeam, numele ei îl uitasem.
Deşi normal Întunecaţii trebuie să fie loiali şi buni şi să gândească pozitiv, se pare că asistenta nu numai că era blondă PE cap, dar era şi ÎN cap.
― Cine s-a hrănit din Careen? Doar numele mi-l spui! i-am spus poruncitor.
― M-a vizitat un Mortal God, mi-a spus să-i dau un hrănitor bun. Numele lui e Christian Kolzlov. Mai era cu el un Godrian, înalt, brunet, bine făcut.
― Bine şi eu ce naiba ţi-am zis acum două luni?
― Să…
― SĂ CE? ţipam la ea, înnebunită de prostia ei. Demonii aveau o parte a lor posesivă, iar acest defect putea fi coşmarul oricui.
― Să nu las pe nimeni să vă atingă hrănitorul!
― Să-i faci ceva pe placul Regelui, ca să nu te dau în gât că încalci reguli sacre!
Cu asta, am ieşit nervoasă şi am sunat-o pe Vivi.