L-am lăsat să intre în camera Ozanei, iar eu şi gardianul lui ne-am întreptat spre recepţia din clădirea gărzilor.
Am fost tăcuţi pe tot parcursul drumului, enervant era faptul că-şi purta masca de dur, iar gândurile lui nu le puteam citi, până ce am intrat în clădire, unde am sesizat că nu puteam citi gândurile niciunui Godrian, ceea ce m-a surprins şi cred că se vedea asta pe faţa mea, pentru că replica Godrianului lui Christian m-a dat gata:
― Nu încerca să încerci să ne citeşti gândurile pentru că e în zadar!
Vocea lui evidenţia şi mai mult accentul lui de rus, faţă de roialii de care nici măcar nu-ţi dai seama dacă au accent sau nu. Accentul meu britanic era suficient de accentuat, adică ţi-ai fi putut da seama uşor.
― De unde ştii că asta făceam? zise Godrianul.
― Ochii te cam dau de gol…
Poftim? Nici măcar nu se uitase în direcţia mea sau poate trăgea cu ochiul?
Omul ăsta e atent la orice mişcare, însă ochii lui păreau foarte discreţi.
― Ce vrei să spui prin „cam”?
― Ai altă culoare la ochi când te concetrezi la a citi mintea cuiva…
Vrea să joace dur? Bine, atunci hai să jucăm dur…
― Ce culoare aveau ochii mei?
― Gri… un gri puţin închis! Asta nu e prea normal, nu? Lipsa de sânge te dă de gol!
Cred că aveam să-mi culeg maxilarul de pe jos, pentru că ştiam prea multe despre demoni, de fapt ce îndrug… sunt un demon rar, iar despre noi nu se ştiu multe lucruri, cred că detaliul ăsta fusese specificat…
― Bine, deşteptule, m-ai prins! Unde pot face rost de sânge? i-am spus, dându-mă bătută.
― Du-te să te schimbi, în jumătate de oră vin să te iau şi îţi arăt eu! mi-a spus, oferindu-se şi, dându-mi cheia de la uşa camerei mele.
M-am udat un pic pe faţă, apoi m-am schimbat cu hainele pe care le găsisem în dulap. Nu a durat mult că cineva bătuse la uşă.
Mă aşteptam să fie Godrianul, însă când am dat să pun mâna pe clanţă m-am oprit brusc.
Mirosul celui care bătuse la uşă, era unul cunoscut…
Am strâns din dinţi, apoi, încordată fiind, am deschis uşa…
― Meldred! Ce surpriză! Cu ce scop pe aici? m-a întrebat Emmet.
Emmet e un demon al focului, foarte obsedat după ceartă şi acţiuni sângeroase. E un demon periculos…
― Ce cauţi aici, Emmet? N-ai ce căuta aici!
― Asta credeam şi despre tine! Cum ai ajuns aici?
― Nu-i treaba ta… Acum cine te-a trimis şi de ce?
― Mi-e ce-mi iese?
― Doar răspunde-mi la întrebare, Emmet!
― Bine, dar trebuie să mă prinzi!
Nici nu clipisem că dispăruse…
Am alergat normal spre recepţia de la clădirea în care eram. Aici, l-am văzut pe Godrian:
― De ce ai ieşit?
― Un demon e aici, pe lângă mine.
― Poftim? Dar cum? Trebuie să dăm alarma!
― Ai grijă! Mă duc să-l caut.
A dat drumul la alarmă… N-am crezut că e aşa de zgomotoasă, părea să sune ca o sirenă de poliţie.
Odată ieşită din clădire, am simţit două tipuri de adieri: una caldă şi una rece. M-am întors spre cea rece, dar nimic, m-am întors spre cea caldă, dar… ajunsesem să fiu trântită la pământ.
Toţi Godrienii şi roialii, erau în jurul focului pe care Emmet îl crease în jurul nostru:
― Ai devenit slabă, Meldred! M-a trimis Zethrof, iar misiunea mea e să te distrug… Se pare că Regele a avut dreptate când ne-a spus că ai evadat. Puteai să rămâi, ca să-ţi păstrezi puterea, nu să pleci şi să-ţi creezi alta!
Uitasem că trebuia să fac asta rapid… Când am evadat din celula aceea ştiam că aveam să fiu slabă dacă nu mă apuc de antrenamente… Însă aveam un mic secret…
― Ca să ştii, n-am nevoie să-mi creez altă putere, o am deja, dar e pierdută prin corpul meu!
M-am ridicat şi i-am dat pumni în faţă, până l-am dat la pământ.
― Spune-i Regelui să nu mă calce pe coadă că-mi voi folosi arma de care se teme cel mai mult! ACUM DISPARI!
Nu a durat mult că a şi dispărut şi odată cu el, focul se stinsese, iar eu mă trântisem la pământ…