Portalul m-a adus acasă mai rapid decât la început. Mi-am pus patul la loc, după ce am şters cercul, apoi m-am dus să văd ce s-a mai petrecut prin casă.
Careen citea o carte, din biblioteca din sufragerie, iar Vivi ştergea praful.
Eee… nu ratasem multe… sper…
― Bună, Meldred! m-a salutat Careen, încă cu ochii în carte.
Vivi, la auzul salutui ei, s-a întors şi mi-a făcut semn să vorbim în bucătărie. Am urmat-o, liniştită, deşi ştiam ce urmează să-mi spună, cred că văzuse cercul din camera mea…
Ooopsss, am făcut-o din nou!
― Îmi spui şi mie ce ai căutat la ei? m-a întrebat, calmă, spălând vasele.
― Pregăteşte-te să participi cu Careen la un funerariu pe cinste! i-am spus, pregătindu-mă la orice reacţie care urma să apară la Vivi.
― Ce vrei să spui? L-au omorât de Zethrof? m-a întrebat, impacientată, lăsând vasele şi întorcându-se cu faţa la mine.
― Nu, o să-i facă pentagrama pe piept, ca să nu mai poată ieşi de acolo! Funerariu va fi pentru mine!
A dat să răspundă, dar i-am astupat gura cu mâna mea, apoi i-am făcut semn să nu zică nimic.
― Nu întreba, totul va fi bine! i-am spus, încercând să mă conving şi pe mine de acest lucru. Nu îi contacta şi te du la ei! am adăugat. Astfel ei nu aveau cum să vadă ce fac eu sau ea.
Vivi a dat din cap, apoi i-am zâmbit şi am lăsat-o cu treaba ei, ducându-mă în sufragerie.
― Careen, cum te mai simţit? am întrebat-o, zâmbindu-i.
Trebuie să zâmbeşti ca să le faci pe plac oamenilor la care ţii, arătându-le că totul va fi bine.
― Mai bine! mi-a răspuns, observându-i trăsăturile feţei care acum erau vii.
― Careen, spune-mi despre tine, de ce ai ales să fii donator de sânge? am întrebat-o, ştiind că urma un răspuns sumbru.
― Părinţii mei m-au abandonat când eram mică, când aveam în jur de 5 ani. M-au lăsat la casa de copii, apoi la 16 ani am fugit şi am devenit hrănitor, pur şi simplu, mi-a spus, încercând să pară puternică.
― Vivian? am strigat-o.
― Da, Meldred?
Mi-a răspuns când a ajuns în sufragerie, unde eram noi.
― Pregăteşte-mi nişte haine mă duc să fac o vizită unor prieteni mai vechi!
A dat din cap, apoi s-a dus sus să le pregătească, între timp am continuat conversaţia cu Careen:
― Ce ţi-ai dori să faci?
― Mi-ar plăcea să urmez Facultatea de Arte! mi-a spus, întinzându-mi nişte desene în creion.
Desenele surprindeau mai mult diferite părţi din pădurea oraşului şi într-una apărea o siluetă în umbră:
― Ce-i cu persoana asta aici?
― A… ar trebui să exprime un guardian al pădurii, creeat numai din umbre!
― Chiar ai talent! i-am spus, zâmbindu-i mai larg decât o făceam de obicei.
După ce m-am îmbrăcat cu vestimentaţia pe care Vivi a pregătit-o, mi-am luat maşina şi m-am îndreptat spre marginea pădurii.
Drumul a durat cam jumătate de oră, iar odată ajunsă, am păşit încrezătoare spre cabana de la stradă. Am bătut la uşă, dar nu mi-a răspuns nimeni, aşa că am urmat poteca de lângă casă care ducea direct într-o pădure deasă de foioase, necălcată de picior de om.
Odată ajunsă adânc în pădure, am putut vedea cum vârcolacii îşi antrenau novicii să lupte. Unii învăţau tactici de luptă, alţii învăţau să distrugă trunchiuri de copaci, iar alţii încercau să depisteze diferite mirosuri.
― Meldred, ce onoare! m-a salutat o voce din spatele meu.
M-am întors şi l-am zărit pe conducătorul lor, Oleg Rusville.
― Cum merg antrenamentele? am întrebat, evitând să mai salut.
― Suficient de bine, încât să putem distruge vampiri neastâmpăraţi! Spune, ce te aduce pe aici?
― Doream să mă asigur că nu s-a schimbat nimic în tratatul nostru!
― Absolut, nimic! După ce ne-ai salvat de demonii ăia, cu toţii îţi datorăm viaţa!
― Oh, voi lupilor, cât de loiali sunteţi! am spus, râzând.
Odată ce am devenit serioasă, l-am rugat să-mi facă o favoare:
― Dacă cumva păţesc eu ceva, iar Vivian nu mai este, luaţi-o pe Careen în paza voastră!
― Aşa vom face! m-a asigurat, apoi m-am îndreptat spre maşina mea.