Acum, după aproape patru ani de învăţat tot ce era nevoie să ştiu, Viviane, ajutorul meu, m-a lăsat singură în lume, de fapt mă vizitează înainte să o încurc şi-mi dă sfaturi.
Aflasem despre puterile mele, dobândisem afinităţile celor cinci elemente ale Universului și aflasem despre cum trebuie să-mi ascund sentimentele mele faţă de un alt demon. Viviane mă învăţase să lupt, iar, pe lângă toate astea puteam citi gânduri, doar dacă erau gânduri din partea unui muritor.
Ajutoarea mea era un Înger Întunecat, asta însemna că era şi rea şi bună. Datorită faptului că Viviane era mai mult bună decât rea, şi eu aveam câteva intenţii de bunătate. Ironic pentru un demon, nu? De asta a trebuit să învăţ să-mi ţin sentimentele şi gândurile departe de orice posibil oponent.
Viviane îmi povestise despre o lume asemănătoare nouă, demonilor, dar mai civilizată:
„― Cândva vei fi nevoită să vizitezi Lumea de Mijloc. E formată din clasa superioară, mijlocie şi inferioară. Sunt ruşi cu toţii, dar ştiu şi limba noastră.
Clasa superioară reprezintă pe toţi Mortal Gods, Zei Muritori. Ei sunt vampirii muritori, adică mor de bătrâneţe sau boală. Sunt roiali, după cum ţi-ai dat seama, şi au tot ce-şi doresc.
Clasa mijlocie este formată din gardienii roialilor. Sunt numiţi Guardian Gods sau Godrieni. Sunt antrenaţi de mici să-i protejeze pe roiali şi să fie duri. Sunt mai mulţi bărbaţi gardieni decât femei, pentru că mereu ele aleg să fie de clasă inferioară.
Ultima clasă se divide în două categorii: prima e reprezentată de femeile care refuză să fie gardieni, sunt în schimb recunoscute după felul în care gătesc sau coafează; a doua diviziune este categoria hrănitorilor, ei sunt de fapt oameni, donatori de sânge, pentru roiali şi, deşi sunt de clasă inferioară, stau în lux.”
Îmi petreceam fiecare seară în barul din Mystic Falls, Virginia, comandând aceeaşi mâncare şi băutură de fiecare dată.
Seara asta devenise mai palpitantă datorită veştii pe care barmanul mi-o oferise. Mi-a spus la un pahar de tequilla că un animal misterios a scos tot sângele din pădurarii care au fost aseară la vânat.
― Şi ce e acest misterios animal? m-am prefăcut curioasă, ştiind deja răspunsul. De fapt, aveam câteva variante: primul ar fi fost că tocmai se zvonise că apăruse un nou demon în oraş; al doilea, îmi încălcaseră tratatul nenoriciţii de vârcolaci şi, al treilea, că un vampir încearcase să-şi marcheze teritoriul.
Da, în lumea asta există pe lângă oameni şi vârcolaci, vampiri şi demoni.
Cu vârcolacii am făcut un tratat, veneau mereu aici pentru victime şi totuşi cred că ei îi atacau pe vampiri, pentru că n-am dat nas în nas cu vreunul.
― Nu ştiu, sincer, dar după părerea mea ar fi un grup de gotici. Din cauză că ţinem la mituri, lumea şi-a luat-o în cap, zise barmanul.
― Mă bucur că varianta ta e mai bună decât a mea, deoarece pentru o secundă, am crezut că miturile astea devin realitate, am spus, inocentă, dând paharul pe gât. Nu mai păream inocentă dacă băusem aşa, nu?!
Telefonul îmi vibrase, semn că primisem un mesaj: Scuze că te deranjez, dar poate ai vrea să auzi asta, aşa că suna-mă! – Vivi
Am ieşit din bar şi m-am îndreptat spre parcare, iar odată ajunsă acasă am sunat-o. Mi-a răspuns o voce înspăimântată:
― Un clan de gotici l-au contactat pe Zethrof, iar nerodul le-a dat putere în schimbul unor suflete, mi-a spus impacientată. Te rog, opreşte-i, altfel Zethrof va fi ucis de Rege! a adăugat ea, apoi mi-a închis.
Zethrof şi Vivi sunt fraţi, iar Regele nu tolerează dăruirea puterilor de demon unor gotici. Regele consideră că goticii sunt o sursă de hrană pentru noi, iar dacă le dăm ce doresc e posibil să murim cu toţii. Vă întrebaţi cine-i Regele ăsta? Păi nici eu nu prea ştiu şi vă garantez că Diavolul sigur nu e. Din câte ştiu Regele e mâna dreaptă a Diavolului.
M-am îmbrăcat în nişte blugi, scurţi, negri, cu un tricou cu decolteu, cu mânecile scurte, tot negru, iar în picioare mi-am pus cizme nerge, până la genunchi, cu platformă. Trebuia să trec cumva neobservată şi luându-mi aceste haine închise la culoare, eram ca o umbră. Am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre pădure, fără să-mi iau şi maşina. Ştiam că trupurile nu mai aveau să fie acolo, dar poate, cu puţin noroc, poliţiştii rataseră un indiciu, care să mă ajute pe mine să-i găsesc pe nebuni.
Am ajuns la locul crimei. Se pare că fuseseră trei cadavre, deci trebuiau să fie în jur de patru sau cinci nebuni.
Am început să cercetez fiecare locuşor, dar în zadar.
Fiindcă norocul demonului e păcătos, n-am putut găsi nimic, însă simţurile demonului nu-s păcătoase. Se auzea un fel de incantaţie care era la mare depărtare de mine, aşa că mi-am folosit rapiditatea mea ca să ajung acolo. Incantaţia se auzea dintr-o peşteră, de unde mirosea a sânge de la o poştă, ceea ce ar fi putut atrage şi animale sălbatice.
Ce neglijenţi pot fi unii! m-am gândit, păşind uşor înăuntru.
Am putut vedea chipul a cinci gothici, din care doar două erau fete. Cu toţii erau în jurul unui cerc şi cred că, de fapt, sigur, era pentagrama.
― Tu, demone Zethrof, vino la noi! a rostit, una dintre fete.
― Nu-l mai chemaţi, sunt eu aici! am spus, venind spre ei. Văzându-mă atât de aproape s-au speriat.
― U-u-un demon nu poate ieşi din pentagramă! a spus unul dintre ei, speriat.
― Nu, zău?! Cine te-a minţit aşa de bine? Dacă nu-s demon adevărat aş avea ăştia? i-am întrebat, arăntându-le colţii. Puteam să fac asta… dacă nu eram demon?
Am simţit prezenţa altui demon şi, când m-am întors, am dat de Zethrof.
― Te va ucide dacă nu te opreşti! Tu alegi şi ai face bine să faci alegerea corectă! m-am răstit la el.
― Nu e treaba ta, Mildred! mi-a răspuns contrariat.
E pentru prima oară când mi-a strigat numele, pentru că mereu mă poreclea „demonaş”, nimic în plus.
― Aceasta ESTE treaba mea! Eu fac regulile! am spus răspicat, întinzându-mi mâna în faţă, iar aerul care ieşise din mâna mea îl împinsese în perete. Asta cred că urma să-i provoace dureri de spate foarte grave. A încercat să se ridice, dar şi-a concentrat puterile pe gothici. Am vrut să fac ceva, dar fusese prea târziu. Folosise modul tradiţional de a lua sângele dintr-un corp, iar faptul că se tăiase pe spate şi sângele copiilor era aruncat puţin, putea folosi metoda asta.
Zethrof a dispărut odată cu încetarea bătăilor inimilor copiilor.
Am plecat grăbită spre casă şi am sunat-o pe Vivi să-i povestesc cele întâmplate. Vocea ei calmă îmi răsună în ureche:
― Nu-mi spune, că ştiu ce s-a întâmplat! Nu-i nimic, Regele oricum îl va pedepsi, a adăugat, tristă, apoi mi-a urat noapte bună.
Cam astea erau conversaţiile noastre. Eu făceam pe eroina şi ea pe mesagerul! Ce pot spune e că facem o echipă minunată!