– Nu uita să pui și florile astea pe fiecare masă! rosti mama, oferind o ladă plină de flori unei fete de aproximativ 16 ani.
Fata, al cărei nume nu-l știu, trase aproape de pieptul său lada, strângând-o bine să nu o scape și se grăbi spre sala imensă de festivități.
– N-ai liniște când vine vorba de organizat festinul după slujba de duminică, rostesc, alegând un măr verde, dintr-un bol cu fructe.
Părintele Abner Moore ținea la slujbele de duminică, fiind cele mai lungi decât cele de luni și joi. Se obișnuia ca duminica, slujba să țină de dimineață de la cântecul cocoșului până când Soarele își începea drumul său spre apus.
Nu era o slujbă obișnuită, fiindcă parohul Abner împreună cu mai mulți din breasla sa, sfințeau conacul și perimetrul care împrejmuia locul, iar apoi se ocupa de a da binecuvântarea noilor inițiați în breaslă.
Inițiații erau adolescenții de 17-18 ani, care dețineau o forță și o viteză de nedescris, iar asta îi făcea potriviți pentru a intra în breasla de vânători. O parte din inițiați nu erau pur sânge vânători, dar se antrenau pentru a avea acces la misiunea de a lupta împotriva societății colțuroase.
Astfel, slujbele de duminică mai aveau o menire. Înainte ca oaspeții să fie poftiți la masă și ca tot festinul să se încheie, parohul Abner și căpetenie Klaus Maxwell expuneau crezul și menirea vânătorilor, fiind povestite, de cele mai multe ori, manifestările și evenimentele din războiul dus între ființele cu suflu cald și cele cu suflu rece.
Conacul unde se ținea această slujbă, nu era o locație oarecare. Fosta căpetenie a vânătorilor era mâna dreaptă a conducătorului al acestui popor numeros, dar și șeful soldaților, Edward Maxwell, iar biserica făcea parte din consiliul de conducere a poporului. Astfel, odată cu venirea amenințării apropierii unui război iminent, conducătorul, Carlton Powell, a decis să mute toate armele și documentele strategice în conacul său moștenit, aflat în pădurea, ce se afla la doar 3 ore distanță, iar parohul Abner a adus o informație utilă, care avea să protejeze și mai bine conacul.
Se știa că cei din societatea colțuroșilor nu rezistă la mirosul de tămâie și nu vor putea să pășească niciodată pe un teritoriu sfințit în mod regulat.
Așa că, parohul Abner a adus mai mulți oameni în parohie și au început să sfințit teritoriul pe care se află conacul, în fiecare zi de duminică, creând un miros foarte puternic de tămâie și verbină, o plantă extrem de letală celor din acea rasă.
În timpul războiului, Edward Maxwell, Carlton Powell și mii de soldați au murit, din dorința de a salva poporul și deși nu-l câștigasem noi, parohul Abner și noua căpetenie a vânătorilor au construit breasla vânătorilor, menită să apere oamenii de crimele macabre ordonate de Tiran, regele societății colțuroase, considerată de elită.
Se cunoștea că lumea e plină de magie și că există mutații la nivelul ființelor, de aceea vânătorii pur sânge, erau ființele cu suflu cald, ce dețineau din copilărie o forță și o viteză remarcabilă, similară cu cele ale vampirilor.
– Irina, ai face bine să pui mâna pe ceva. Uite, i-a cealaltă ladă cu flori, sigur va mai trebui! rosti exasperată, mama, plecând cu tavă plină de bunătăți.
Am pus mărul în gură, luând lada indicată de mama și am pasat-o la o altă ajutoare, cu care mă intersectasem pe holul conacului.
Aceasta încuviință, fără să spună nimic, luă lada și se făcu nevăzută.
M-am apropiat de balustradă, zărind agitația din sala de festivități. Nu am fost fascinată de ce se întâmplă acolo, ci mi-am fixat privirea spre curtea interioară a conacului, ce se putea vedea prin pereții de sticlă ai sălii de la parter.
Un conac imens bine întreținut, cu un aspect specific epocii mijlocii, dar exteriorul nu trăda prea multe, pe lângă grădina de flori din jur și a unui gard imens ce aproape ascundea întreaga locație.
Fiindcă, Carlton Powell păstrase exteriorul frumos și amețitor datorită culorilor variate a florilor, transformase interiorul într-o fortăreață. Pe lângă multele camerele de pe cele două aripi, intrarea deținea sala de festivități, bucătăria și o sală special amenajată pentru discuții în plen – locul de slujbe, spatele era plin de birouri, dar nu acolo erau documentele strategice. Conacul adăpostea o curte interioară imensă, unde se desfășurau o parte dintre antrenamente, iar aripa posterioară avea o ușă menită să te ducă în subteran.
La subsolul conacului, amenajat să fie primitor, existau camere unde erau ascunse documentele, armele și diverse însemne onorifice semnificative ale poporului meu, iar unele săli erau pentru restul antrenamentelor.
Și ca orice conac veritabil, existau și uși secrete ce te putea duce la partea subterană sau chiar la biserică. Trăisem cu toate aceste trucuri, eram una de-a lor și printre puținele femei – vânător, dar indiferent de sex, cu toții ne doream acel însemn al vânătorilor: simbolul nostru celtic.
Un simbol din triburile celtice, pe care îl moștenise poporul meu și care-ți oferea un alt rang printre vânători. Tot ce trebuia să faci era să reușești să omori cinci colțuroși și nu oricum.
Gălăgia începea să inunde sala unde urma să mâncăm cu toții, semn că slujba luase sfârșit, iar acum cu toții erau conduși la mesele lor. Masa mare, care avea vedere spre restul sălii, fusese aranjată pentru cei cu rang înalt, cei din biserică, Klaus, cei trei consultanți ai săi, cei mai buni vânători și mama. Restul meselor pentru inițiați și vânători pe o parte și pe cealaltă parte, oamenii de rând, respectiv familiile acestora.
Era timpul să cobor și să mă alătur mesei la care se afla mama.
Odată ajunsă în dreptul mesei, m-am așezat atentă să nu dărâm ceva, din obiceiul prost pe care-l aveam.
Klaus se ridicase atrăgând toată atenția asupra lui:
– Mă bucur că sunteți aici, în această zi, în număr mare. Cu toții știm că este dificil să ne strecurăm din curțile muștelor pentru a face aceste reuniuni, de aceea suntem aici doar o parte din poporul nostru frumos, care a suferit enorm după norul negru ce s-a năpădit asupra noastră! Le doresc toate cele bune inițiaților, iar familiilor noastre le promit că facem tot ce putem pentru a scăpa de muștele astea! – oamenii au ovaționat încrezători, ridicând paharele cu diverse băuturi. Klaus îi lăsă câteva momente, apoi le făcu semn să se oprească – Vreau să vă anunț că vânătorii de la masa mea sunt printre cei care au doborât cele mai multe muște, iar vineri au salvat mulți dintre ai noștri din raidul ordonat de Tiran! exclamă puternic, Klaus, provocând oamenii să aplaude fericiți, auzindu-se mulțumiri de la unii dintre ei.
Klaus se așeză, dând startul oamenilor la a se înfrupta de delicatesele preparate și la miile conversații dintre aceștia.
Cel mai probabil la mesele celorlalți se discutau bârfe, povești din curțile muștelor sau banalități normale între cunoscuți și cei dragi, însă la masa mea se discutau strategii de combaterea inamicului nostru, al ființelor cu suflu cald.
– Înainte ca Soarele să răsară, consilierii Tiranului au sosit în oraș, a spus Jasper, unul dintre consilierii lui Klaus. Un bărbat pe la 50 de ani, stilat și cu un ton verbal foarte calm, tipul de om pe care nu-l vezi să se enerveze vreodată, dar totodată un tip foarte violent în luptele sale cu colțuroșii.
– De ce nu ne-a anunțat Edmond? rosti Klaus, surprins.
Deși îmi vedeam de porția mea de mâncare așa cum și mama făcea, nu-mi era indiferentă discuția lor. Sunt o vânătoare de muște, asta am fost antrenată de mică să fac, iar faptul că sunt o Maxwell mă face să fiu și mai implicată în eliberarea poporului.
Toți bărbații din familia mea au sfătuit conducătorii poporului în care m-am născut, o întreagă familie de nobili, în care oamenii cred și nu voi fi eu cea care rupe această tradiție.
– N-au venit prin teritoriul lui Edmond! a răspuns Jasper, luând o gură din vinul său.
– Pare că au ocolit orice zonă care ar fi în contact cu noi! a continuat Taren, unul dintre vânătorii cei mai apreciați de Klaus.
Am oftat, lăsându-mă pe spătarul scaunului, mama fiind surprinsă de gestul meu. O femeie supusă, care nu concepea ca sexul feminin să aibă o părere în discuțiile bărbaților sau chiar să lupte cot la cot cu ei.
– Asta înseamnă că au intrat prin teritoriile lui Jack Azerrad , implicit prin teritoriul nenorocitului de Louise! am spus printre dinți.
Jack Azerrad e un colțuros în vârstă, extrem de sângeros, care din titulatura de săgeată a Tiranului a ajuns să dețină câteva teritorii și îi oferise lui Louise, un vânător laș care fugise de lupta de pe front, șansa la nemurire pentru a putea administra teritoriul învecinat nouă.
Nu era un vânător bun și niciun om foarte priceput la strategie, dar dacă era cazul să-și salveze pielea, o făcea mia bine decât toți ceilalți. Louise e un om, pardon muscă oportunistă, care trage cu dinții de funcția pe care o deține.
– Jigodia! rosti Jasper, scuipând în dreptul său.
Louise are o reputație „bună” printre noi, de aceea nimeni de la masă nu a părut deranjată de gestul grosolan al lui Jasper.
– De aia, Klaus, e bine să ne gândim serios la opțiunile noastre și să ne căutăm cu adevărat aliați! rosti Jax, al doilea consilier al lui Klaus, un bărbat nu foarte gras, dar solid, la vreo 40 de ani.
– Prostii, Jax! – sări Jasper – Avem nevoie, mai întâi, de informații din interior. Trebuie să ne gândim cum ne-am putea infiltra acolo!
– Jasper are dreptate! Domnilor, e o festivitate de duminică, așa că o să avem discuțiile astea cu altă ocazie în biroul meu! rosti calm Klaus, continuând să mănânce.
O misiune imposibilă să te infiltrezi pe domeniul Tiranului, pe lângă hrănitorii și îngrijitorii cei mai școliți de rasa colțuroasă, nu existau alte persoane cu suflu cald care aveau ce căuta în palatul său.
Se organizau baluri anuale, în care consilierii Tiranului alegeau îngrijitori pentru palat, rareori hrănitori, în rest altă soluție nu era.
Aceste baluri aveau loc toamna, mai exact peste două săptămâni, de mâine și aveai nevoie de o invitație, tocmai de aia infiltrarea era și mai dificilă. Plus că nimeni nu-ți garanta că vei fi ales de consilierii Tiranului, fiindcă nu erau singurii care îți puteau alege sau face schimb.
Practic, acea seară de bal, de petrecere pentru muște, este o simplă seară cu muzică și toate cele bune, dar are un scop anumite: afaceri colțuroase.
În fiecare an, orice muscă are dreptul să-și aleagă maxim doi noi îngrijitori sau chiar să facă schimb. Rareori, vin colțuroși din alte teritorii, oaspeți ai Tiranului, cărora li se dau aceleași privilegii.
Știam că Jasper spera ca eu să fiu cea care se infiltrează. Eram aproape singura care nu avea astfel de îndatorii, deoarece Klaus ca și alți oameni înstăriți puteau cumpăra pentru o perioadă timp.
Timpul pentru cei dragi se cumpăra în aur, iar asta făcea ca muștele să nu te consemneze în condica lor cu evidențe pentru o perioadă.
Cu toate că știam că există șansa ca Jasper să-și fi expus această idee, Klaus nu-mi spusese nimic despre ea și cel mai probabil amâna momentul.
Nu mai deschise nimeni subiecte de strategie, ci doar începuse să discute orice bazaconie cu care se mai confruntau.
O mică parte dintre cei prezenți își luase la revedere de la căpetenie și de la cei prezenți de la masă, iar unii alesese să deguste desertul în curtea interioară.
Klaus terminase de mâncat și începuse să felicite individual fiecare inițiat ca un bun șef de trib, împărțind motivație și încredere în oamenii săi.
Mă ridicasem pentru a fi de-a dreapta lui Klaus. Trebuia să particip la mica șaradă, indiferent de părerea mea asupra acestei conduite.
– Dominique! un strigăt de bărbat de auzi puternic dinspre intrarea în conac, urmat de un adolescent ce fugea grăbit spre mine, atrăgând atenția tuturor.
Cel care striga după el ajunsese din urmă, punând mâna pe cel al cărui nume era Dominique, chiar înainte de a ajunge în fața mea.
– Dă-mi drumul, omule! rosti, agitat, Dominique.
Klaus se îndreptă spre ei, urmându-l agale, conștientă că liniștea oaspeților din conacul vânătorilor fusese spulberată.
Căpetenia făcu un semn scurt pentru a-l elibera pe tânăr, care încerca să-și tragă răsuflarea.
– Am călărit până aici și am încercat să ajung cât de repede am putut! spuse Dominique, încercând să nu gâfâie prea tare.
– Știi că nu poți veni aici, decât anunțat și dacă cei care verifică perimetrul te lasă, nu? întrebă, aspru, Klaus.
Tânărul roșcovan se pierduse instant, neștiind cum să abordeze situația sau cum să-i răspundă celui mai puternic vânător.
Am dat ochii peste cap, zărind un plic auriu în mâna sa.
– Mai las-o moale, am spus, pășind în dreptul lui Klaus și făcându-i semn roșcovanului spre plic.
– Oh, da, pentru asta venisem! – Dominique întinse plicul spre Klaus, conform datinilor – Consilierul Tiranului, Lazarus Luther, a trimis invitație la balul de toamnă pentru familia Maxwell.