M-am trezit, brusc, ca dintr-un coşmar, gâfâind şi uitându-mă speriată în jurul meu. Eram în camera mea, în patul meu, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte.
Odată ce am sesizat că sunt în siguranţă, m-am lăsat pradă oboselii, căzând pe spate şi trăgând plapuma peste mine, acoperindu-mă complet.
– Domnişoară Irina? Vocea Yevei răsună în camera mea. Oftatul meu fusese un răspuns morocănos.
Am dat plapuma de pe mine, ridicându-mă în şezut şi uitându-mă la ea, în timp ce încercam să-mi aranjez părul. Mă simţeam amorţită şi, exact ca un copil somnoros şi mofturos.
– Ce s-a întâmplat? am rostit, căscând.
– Nu vă mai amintiţi? a întrebat, respectuos, punându-şi mâna pe fruntea mea, verificând dacă sunt bine.
– E totul în ceaţă.
– Însuşi Regele a…
Nu a reuşit să termine ce a început, fiindcă, imediat, îmi adusesem aminte, astfel vocea ei devenind fadă și indescifrabilă. Acea adiere de gheaţă cu care venise el. Acea postură rece și dominantă cu care mă apărase. Acea privire de demon care ascunde ceva.
– Nu aţi fost atentă la mine, nu? m-a întrebat, sesizându-mi starea de euforie şi de relaxare pe care o abordasem.
– Scuze. Ce e cu tot acest respect, adică tu nu foloseai formulări respectuoase, ci de apropiere?! am spus, sesizând brusca schimbare a comportamentului ei.
– Odată ce însuşi Regele ne-a ordonat să nu ne atingem de tine, am înțeles, cu toţii, adevărata ta postură. Pentru mine, cuvântul lui e lege!
– Deci şi cuvântul meu e lege pentru tine, am concluzionat, serioasă, uitându-mă la ea.
– Da.
– Atunci, nu mai folosi formulările astea. Mă zgârie pe creier, am rugat-o, ridicându-mă din pat şi îndreptându-mă spre geam, deschizându-l şi uitându-mă spre turn.
– Ar trebui să faceţi un duş şi să coborâţi în sufragerie să luaţi prânzul, apoi Clarissa va veni şi ea, a spus, oferindu-mi două prosoape şi ieşind din cameră.
Luând prosoapele, m-am dus în baie, am dat drumul la apă caldă, pentru a se umple cada, ce se afla la o distanță potrivită de cabina de duş.
Când cada era plină, am păşit uşor în ea, lăsându-mi corpul să se înmoaie sub apa caldă. Îmi curăţam corpul cu tot felul de geluri de duş cu nelipsitul miros de cafea, dorindu-mi ca niciun alt vampir să-mi mai miroasă sângele vreodată.
După aproape douăzeci de minute, am ieşit din cadă înfăşurată doar în prosop. Am dat drumul la apa din cadă şi m-am dus la dulapul imens, din camera mea, căutând ceva cu care să mă îmbrac.
Îmi alesesem o rochie gri, lungă, de catifea, simplă, pe care am asortat-o cu o pereche de pantofi albi, apoi m-am aşezat, cu mişcări rafinate, la măsuţa de machiaj.
După alte câteva minute, am ieşit din camera mea, ducându-mă spre holul principal, evitând porţiunea cu spatele palatului, unde se aflau majoritatea celor care lucrau. Plus că ajungeam mai uşor în imensa sufragerie.
Canapelele erau aranjate altfel, dând aerul unei sufragerii moderne. Dulapurile cu cărţi erau puse în două colţuri ale încăperii, iar unul dintre ele era lângă televizorul cu plasmă, din perete.
Canapelele erau aşezate astfel încât să aibă tangență cu televizorul, iar în două colţuri erau puse cele două mese mari. Noua aranjare a sufrageriei era uimitoare.
Nu mă miră viteza cu care s-au mişcat cei din jur, ci hotărârea de ultim moment. Însă tablourile vechi încă erau acolo, asta dând acea tentă misterioasă a încăperii. Ajunsesem lângă una dintre canapele, când doi slujitori cărau mese, urmaţi de alţii care cărau mobilier şi alte lucruri de mobilier.
S-au oprit fiecare în parte pentru a mă saluta respectuos, cu acea aplecare a capului într-o parte, apoi şi-au continuat drumul, fiind ghidaţi de doi vampiri şi o hrănitoare.
Cea din urmă, hrănitoarea, nu avusese curajul să-şi ridice privirea spre mine, ci-şi lăsase privirea în pământ, iar cei doi vampiri se uitau la mine indiferenţi, salutându-mă în fugă.
– Ai ajuns în centrul vampirilor şi ai duşmani mulţi. Trebuie să ai grijă! Vocea Clarissei se auzi din spatele meu, sfidător.
M-am întors spre ea, admirându-i rochia cu care era îmbrăcată şi postura de superioară, pe care mereu o aborda. Purta o rochie elegantă, neagră cu auriu, fără bretele, dar erau înlocuite de un şal asortat rochiei.
– Prea elegant pentru o conferinţă regală? a întrebat, sesizând că-i analizam rochia.
– Nu cred! Permite-mi să întreb ce conferinţă regală? am spus, sinceră, captată de asemenea eveniment.
– Să spunem doar că cineva trebuie să conducă Consilierii regali, deci Demetri m-a pus pe mine la „politică”, mi-a spus indiferentă, ca şi cum nu era mare lucru pentru ea.
– Eu voi sta închisă aici?
– Da, așa trebuie. Cel puţin pentru o perioadă de timp, cât să se obişnuiască vampirii cu noua ta poziţie, apoi, presupun că Demetri va pune un număr de gărzi să te păzească şi-ţi va da voie să ieşi, m-a informat, în timp ce mă aşezam la masa de lângă geam.
Clarissa nu se aşeză, ci-mi ură o zi plăcută, ieşind din palat cu paşi hotărâţi şi îndreptându-se spre maşina fastuoasă, ce o aştepta în faţa palatului. Yeva îmi punea farfuria cu mâncare în faţă, urându-mi pofta bună.
– Yeva. am strigat-o, nesigură.
– Da, Irina? Vreo problemă cu mâncarea? a întrebat puţin îngrijorată.
– Nu, nu. Voiam să ştiu dacă e posibil să intru în turn.
Ceea ce am vrut să ştiu o şocă pe Yeva, dar devenise serioasă, răspunzându-mi sincer:
– Da, se poate, însă nu cred că Regele va accepta. Am încuviinţat, oftând, apoi am început să mânănc. Trebuie să adun informații și să cunosc fiecare detaliu din locul ăsta, dar ce mă intriga cel mai mult acum era turnul în care mărețul conducător al muștelor trăia.
M-am rezumat la mâncare, dorind să elimin orice gând din mintea mea care m-ar fi putut da de gol sau care să-i dea de înțeles Tiranului că nu sunt o simplă muritoare. M-am ridicat de la masă, punând tacâmurile în farfurie şi luând-o, m-am dus la bucătărie.
Până şi bucătăria fusese renovată. Toate aceste schimbări mă mirau și mă făceau să am foarte multe întrebări. Până şi holurile ce odiniuară arătau medievale, acum, deşi aveau păstrat covorul roşu, arătau modern. Odată intrată în imensa bucătărie, am observat cum o parte din ei vorbeau, alţii făceau mâncare, alţii îşi împărţeau sarcinile, dar, odată ce prezenţa mea se făcu simţită toată lumea se oprise din ceea ce făcea.
Nu ştiau cum ar fi trebuit să reacţioneze sau ce trebuiau să spună, aşa că am făcut eu primul pas, la propriu. Le-am zâmbit, în timp ce mă apropiam spre o chiuvetă să las farfuria acolo, însă, imediat, unul dintre bărbaţii care erau la aragaz mi-a luat farfuria şi a început să o spele.
– Mulţumesc, am rostit, calm. Privirea lui se ridică, apoi acea duritate din ochii lui se transformă în căldură, răspunzându-mi la zâmbet.
– Irina, nu ai ce căuta aici. Vocea Yevei venise din spatele meu, în timp ce mă trăgea după ea, ieşind din bucătărie.
– De ce? am întrebat-o, odată ce eram după uşile imense ale bucătăriei.
– Nimeni nu se aşteaptă ca Aleasa Regelui să fie o femeie de rând şi să vină în bucătărie cu o farfurie în mână, gata să o spele chiar ea! Răspunsul ei fusese spus în şoaptă, parcă dorind să nu o audă nimeni că mă educă, apoi a adăugat, după ce s-a asigurat că suntem singure:
– Uite, ca Aleasă nu poţi să te cobori la treburile unei slugi, trebuie să dai ordine, să te impui în orice chestiune. Îţi doreşti ceva, spune şi ţi se va îndeplini, dar nu lua singură.
– Ce naiba? m-am răstit, enervată de chestiile astea, însă am continuat:
– Nu vă voi lăsa să fiu răsfăţată, fiindcă am şi eu mâini şi picioare, iar ultima dată când am verificat funcţionau. Făceţi-vă doar treaba, nu şi altceva în plus.
A plecat capul în semn că înţelege, apoi mi-a şoptit uşor:
– Faci cum crezi, dar să nu-mi spui că trebuia să te impui de la început. Eşti înconjurată de vampiri ce-ţi vor sângele, de hrănitoare care nu te agreează şi de câţiva slujitori care nu te suportă. Eşti într-un acvariu cu rechini, scumpo! Am oftat, zâmbindu-i fad.
– Yeva, avem nevoie de tine. a spus o slujnică mai tânără decât Yeva cu vreo cinci ani.
– Ce s-a întâmplat? a spus, speriată Yeva.
– Claudia. A fost tot ce a răspuns şi asta a stârnit furia Yevei, care acum îşi ţinea rochia în mâinii şi fugea pe scările din holul mic, împreună cu tipa asta nouă.
Dacă ţin bine minte, Claudia era acea hrănitoare roşcată şi scundă, cu care se culca Jack. Am închis ochii calmându-mă, devenind parcă rigidă, mi-am aranjat puţin rochia şi m-am îndreptat spre ieşirea din palat.
Aveam zeci de sentimente în suflet şi nu ştiam cum să le controlez. Soarele arzător reuşise să mă trezească la viaţă.
De fiecare dată când îţi vei simţi sufletul pustiu, caută soarele! Vocea mamei şi replica ei celebră îmi apăruse în cap, făcându-mă să zâmbesc, aducându-mi aminte de momentele în care-l jeleam pe tata, iar ea îmi spunea asta, urmând ca apoi să mă gâdile şi să mă fugărească prin curte.
Mă simţeam liberă, deşi eram înconjurată de ziduri înalte ale palatului. Părea ciudat să vezi pe cineva care alerga aiurea prin curte, dar era plăcut şi relaxant.
Îmi ieşi în cale turnul.
În faţa turnului, se putea observa un lac cu nuferi albi. Nu puteai să ajungi la turn, dacă nu intrai prin acel lac de nuferi, deci următoarea întrebare a fost: Cum a ieşit Demetri de acolo?
Apropindu-mă uşor, am sesizat că turnul era aproape de colţul curţii, unde erau acele lame de săbii, care parcă îl încolţeau.
Trebuia să fie o ieşire secretă, dar care? Curiozitatea puse stăpânire pe mine, picioarele mele mergând parcă singure spre turnul misterios, oprindu-se chiar în dreptul lacului.
Nu vedeam nicio intrare şi asta mă stârnea şi mai tare să caut. Cercetând fiecare zonă, zărisem un geam puţin mai sus de sol, care era deschis. Mi-am dat pantofii jos, rămânând în picioarele goale. Mi-am luat rochia în mâini, apoi am păşit în apa rece a micului lac cu nuferi.
Apa era rece, soarele neajungând aici să o încălzească. Am icnit la primul contact cu apa, apoi am trecut printre nuferi, obişnuindu- mă cu apa. Când am ajuns în dreptul geamului, am prins colţurile rochiei la brâu, apoi m-am agăţat cu mâinile pe pervaz. Uşor-uşor, am pus fiecare picior pe micile scobituri ale zidului turnului, împingând în mâini, astfel încât să reuşesc să intru.
Aveam un picior în interior şi unul în exterior, iar rochia mi se agăţase într-un cui al geamului. Dacă m-aş fi întins după cuiul ăla aş fi căzut în apă, aşa că am preferat să trag, rupând o parte din materialul rochiei, alunecând înauntru.
– Auch! am icnit, lovindu-mă cu fundul de ciment. Era frig în interior şi întuneric.
Puteam desluşi pereţii murdari şi duri. Scările din ciment erau în sens circular. Ceea ce e ciudat e că duceau şi în jos, având două sensuri.
Turnul avea subsol. Acum, eu de unde să ştiu dacă e sus sau jos? M-am ridicat, lăsând rochia să se așeze pe corp, apoi am coborât două trepte, dar m-am oprit, când am văzut o beznă completă acolo jos.
M-am întors, urcând şi dorind să nu trebuiască să cobor acolo jos. Începusem să pierd numărul scărilor la cât de multe urcasem. În cele din urmă mă oprisem, deoarece întregul şir de scări se oprea în dreptul unei singure uși masive, de lemn negru.
M-am uitat înapoi, parcă asigurându-mă că nu mă urmărise nimeni, apoi, uşor, am deschis uşa. Am împins-o lent şi ea se deschise larg, scârţâind groaznic de tare. Am intrat, cercetând locul rece şi pustiu. Era un pat în partea dreaptă, ce avea deasupra lui câteva tipuri de săbii. Patul nu părea confortabil, deloc.
Geamurile erau vopsite cu gri, nelăsând lumina să intre în cameră. Pe partea stângă, se afla un dulap imens cu cărţi vechi şi lângă el alte tabouluri vechi, primele pe care le văzusem în sufragerie.
Am făcut câţiva paşi până am ajuns în dreptul patului. Acea adiere rece apăruse din nou, iar inima deja o lua la goană, neștiind dacă trebuie să fug sau să împietresc și să sper că nu sunt văzută.
M-am întors ușor, văzând două chipuri cunoscute. În spatele meu era și Demetri și Jack. Cel mai probabil amândoi veniseră să vadă ce se întâmplă în turn, fiind sigură că îmi simțiseră prezența.
– Nu te atinge de ea, Jack! a rostit, nervos Demetri, sesizând că Jack devenea încântat de situație. Acesta ridică mâinile ca semn de predare, lăsând să se vadă rănile pe care le avea, apoi am sesizat cât de palid era față de cum îl cunoscusem.
– Pleacă, îi ordonă Demetri lui Jack, iar acesta se supuse. Cu toate acestea Jack părea să aibă alte planuri, pe care Tiranul le deslușise.
Nu aşteptă ca Jack să plece şi, imediat, cu cealaltă mână îi sucise capul.
– Tocmai l-ai ucis? am întrebat, speriată, făcându-mi curaj să vorbesc.
– Nu încă, a rostit, ducându-se lângă pat, luându-şi una din săbiile acela micuţe pe care a înfipt-o în inima lui Jack. Reuşisem să sesizez că aceste săbii micuţe erau ţepuşe, dar nu erau orice ţepuşe, aveau un fel de V pe mâner.
– Ce reprezintă litera aia? am întrebat, făcându-l pe Demetri să se uite la litera de pe ţepuşă.
– V de la Vatican. Sunt ţepuşe sfințite de la Vatican, un fel de pumnale sacre împotriva vampirilor. Îmi răspunse, venind spre mine şi luându-mă de umeri:
– Nu te uita, a adăugat, uitându-se atent în ochii mei.
Dorinţa lui fusese prea târziu spusă, fiindcă ochii mei erau pe trupul însufleţit a lui Jack, care acum avea pielea extrem de palidă, iar acele vene mov, albastru-închis apăreau pe corpul lui. Era înfiorătoare imaginea. Nu dură mult până ca acele vene să se transforme în nişte crăpături ca de sticlă.
– Uită-te la mine! îmi şoptise Demetri.
– Ai venit aici cu dorinţa de a-mi mulţumi şi uite ce ai văzut. M-am întors spre el şi mă uitam nedumerită:
– De unde ştii că am venit să-ţi mulţumesc?
– Prostuţo, îţi citesc gândurile, mi-a spus nostim, dându-mi părul înapoi pe faţă, trecându-şi mâna rece uşor peste vena gâtului. Aşa putem vorbi dacă vrei… adăugă, nesigur.
– De ce nu ieşi afară? l-am întrebat, având grijă să nu-l rănesc cu ceva.
– Sunt prea puternic pentru cei de afară. Îmi dăduse drumul, ducându-se dramatic la geam, deschizându-l, ferindu-se de razele Soarelui.
– Te arde? l-am întrebat, curioasă.
– Nu, dar mă incomodează.
– Cum de m-ai ales pe mine? l-am întrebat. Nu iese, dar îşi alege proprietatea după ce, dacă n-a văzut-o vreodată?
A oftat semn că-mi citise gândurile, apoi îmi răspunse:
– Te-am văzut. Te-am urmărit din umbră. Ceva din tine m-a chemat cumva, fiindcă nu-mi aduc aminte să te fi văzut când am intrat în oraşul ăsta pentru prima dată. Posibil un gând, nu ştiu.
– E absurd! am spus, enervată de lejeritatea cu care vorbea.
– Nu ridica tonul la mine, Irina! mi-a spus, răstindu-se el la mine.
– Şi crezi că ordinele tale îi vor ţine pe ceilalţi departe de mine? Toţi mi-au spus că sunt în centrul atenţiei vampirilor, nu va dura mult până vor ataca din nou! am sărit eu, provocându-l.
– Încetează, înainte să iasă urât! Tonul lui era ameninţător, dar nu mă lăsam mai prejos. Ştiu că trebuia să am grijă, dar acum chiar nu mă puteam abţine:
– De ce îţi mai alegi proprietatea, de care ai putea să-ţi baţi joc ca toţi ceilalţi, dacă tu nici măcar nu ieşi de aici?!
– Atunci pleacă! urlă din toţi plămânii, sesizându-i venele de la ochii accentuându-se, iar colţii ieşindu-i la iveală. Mârâitul lui părea ca un gâfâit ce se lovea de pielea feţei mele.
Amândoi eram doar la câţiva paşi distanţă unul faţă de celălalt şi niciunul din noi nu ceda.
– Plec! am spus, ieşind morocănoasă din camera lui şi alergând pe scări, sărind geamul, pe care intrasem. Îmi luasem pantofii şi începusem să alerg spre palat.
Am intrat val vârtej, sperindu-se cei din sufragerie. Erau câţiva vampiri ce zâmbeau ascuns, semn că auziseră cearta sau cel puţin ultima parte.
– Ești bine? m-a întrebat Yeva, venind la mine, urmată de câteva slujitoare.
– Da, eu voi pleca acum – m-am oprit, uitându-mă prin încăpere, sesizând omul de care aveam nevoie – Patrick, adu o maşină în faţă, ne vedem în cinci minute. Vocea mea era impunătoare şi agresivă puţin, făcându-l pe Patrick, şoferul, să facă plecăciunea de respect şi să alerge în garaj.
– Cum adică? Ai bilet de întoarcere? a întrebat Yeva, mirată. – Uite fix asta înseamnă, am spus, ducându-mă la şemineu, uitându-mă deasupra lui şi căutând contractul meu.
Contractele erau puse în ramă, astfel încât gazdele puteau vedea de cine să se atingă şi de cine nu. Am luat rama de aur în care se afla contractul meu şi am dat-o de parchet, făcând-o bucăţi. Am luat hărtia şi am rupt-o în mii de bucăţele.
– Vezi, asta înseamnă, am spus, lăsând foile să-mi cadă din mâini.
– Nu poţi să pleci, Irina. Nu ştii ce înseamnă să rupi un contract! Nu ştii ce înseamnă acest legământ sacru pe care tu l-ai rupt! Vocea Yevei era nervoasă şi ridicată şi se uita la mine speriată, parcă omorându-mă din priviri.
– Nu-mi pasă! am spus, ieşind din imensul palat, ducându-mă spre Mercedesul negru care mă aştepta. Ştiam că toţi au ieşit, să vadă ce face nebuna de mine, dar nimeni nu a comentat nimic.
Făcusem acest show știind că voi putea avea o scăpare pentru un moment și voi putea să aduc informațiile pe care le obținusem cu câteva zile înainte.
M-am urcat în maşină, spunându-i lui Patrick să mă ducă acasă, reuşind să adorm pe drum, după ce mă asigurasem că rucsacul cu documente stă în brațele mele.