Mirosul ploii îmi inundă nasul, făcându-mă să mă mişc leneş, atingând cerşafurile şi inundându-mă în căldura care mă cuprindea.
Auzeam limpede cum plouă şi cum picăturile de ploaie se ciocnesc de marmura geamului.
Gem uşor, deschizând ochii, simţindu-mă amorţită.
-Chiar eşti amorţită. De la drum! Vocea familiară a lui Demetri, se auzea din dreapta mea, făcându-mă să tresar, aproape căzând din pat.
Demetri stătea strijinit de tăblia patului, având o mână după cap, uitându-se la singurul geam al acestei camere, ce avea, foarte puţin, date la o parte draperiile, de un maro închis, admirând ploaia.
Primul gând, pe care l-am avut când l-am analizat în amănunt chipul lui Demetri a fost Derina.
-E în pătuţul ei! Vocea lui Demetri era inevitabilă. Eram conştientă că-mi verifică fiecare gând. Unde e intimitatea mea?
M-am uitat prin încăpere, găsind un pătuţ de bebeluş. Un zâmbet mândru se juca pe buzele mele, la auzul bătăilor inimii copilei! Era ca o melodie liniştită, ce-mi încălzea urechile.
-Îi ascult ritmul inimii de când s-a foit pe toate părţile! Ştii se foieşte mult ca şi tine! îmi spuse Demetri, oftând, având privirea pierdută pe fereastră.
Mă uit la el fascinată de faptul că recunoscuse că încă are acea parte umană în el. Înainte era greu să scot asta de la el!
-Ai stat treaz toată noaptea? l-am întrebat, având vocea răguşită de dimineaţă, sprijinindu-mă în coate.
Demetri nu se clinti, însă oftă puternic, aproape mişcând draperiile şi-şi întoarse privirea spre mine:
-Da.Era singurul mod, în care puteam să-ţi aud gândurile necontrolate şi să-ţi văd suferinţa, care ţi-am provocat-o!
M-am uitat adânc în ochii lui, citindu-i sinceritatea si oboseala din privire:
-Şi ce ai văzut?
-Va fi greu să te recuperez, aşa-i? îmi răspunse cu o altă întrebare, zâmbindu-mi stângaci.
-Nici o luptă nu-i uşoară! i-am spus, sinceră, aşezându-mi capul pe pernă, afundându-mă în salteaua moale a patului. Unde suntem? l-am întrebat, mai tărziu.
-Pe Tărâmul Vampirilor! Locul în care vei fi încoronată aşa cum se cuvinte! rosti pe un ton mândru, lăsându-se la nivelul meu. Îşi ridică mâna spre faţa mea, apoi o strânse în pumn. Părea derutat!
Am oftat, luându-l de încheietură, lăsandu-i mâna să-mi atingă obrazul. Demetri lăsă un zâmbet să-l trădeze, mângâindu-mi tandru faţa fină. Îi analizam trăsăturile neschimbate ale feţei şi puteam să jur că mintea lui se gândea la ceva.
-Te aştept jos, la micul dejun! O voi ruga pe Olivia să se ocupe de Derina! rosti de odată, ridicându-se brusc din pat, ieşind din dormitor.
Am clipit de două ori înainte să-mi dau seama ce tocmai se întâmplase.
M-am ridicat din pat, ducându-mă la pătuţul Derinei, admirându-i chipul, lăsând episodul cu Demetri, deoparte.
Derina arăta ca un îngeraş şi fosăia exact ca mine, în somn. Emoţiile m-au cuprins, iar zâmbetul fusese primul gest vizibil sentimentelor mele de mamă împlinită.
Auzisem paşii şi respiraţia Olivei de după uşă şi am aşteptat să intre, întorcându-mă spre ea.
-Irina! m-a salutat ea, cu o aplecare uşoară a capului, aşezând, lângă pat, o rochie neagră, florală şi nişte sandale bej ca florile.
M-am încruntat la ea neînţelegând:
-Pentru ce sunt astea?
-Demetri mi-a spus să aduc vestimentaţia în dormitor, unde eşti tu, şi apoi să am grijă de Derina! explică, calmă.
Am încuviinţat, întorcându-mă la Derina, sărutandu-i obrajii, înainte de a mă duce la baie.
Mi-am făcut un duş rapid, procupându-mi mintea cu fiecare zonă ce trebuia spălată şi aranjată, nedorind să las orice gând să-mi năvălească în mine.
Am ieşit din baie, iar un gol în stomac se instală brusc!
Olivia şi Derina nu erau. Mi-a trebuit ceva timp să-mi aduc aminte de faptul că Demetri îmi spusese că Derina va fi îngrija Oliviei şi cu toate astea aveam o mică temere pentru micuţa mea. Presupun că asta era posesivitatea unui vampir!
Hibrid!
Mi-am dat ochii peste cap, datorită prezenţei lui Demetri, care se părea a fi în capul meu.
Eram un hibrid acum, fiindcă fiica mea şi-a transmis gena, doar pentru a mă salva. Mi-am îmbrăcat rochia neagră şi florală, apoi, fiind gata, am ieşit din camera mea. Privirea mi se opri pe mirosul de vechi şi pecovorul vişinui ce acoperea cărămizile. Interiorul arăta ca al unui castel vechi, construit numai din cărămizi, fiind parcă un castel părăsit, având acel aer rece.
Am coborât scările ce păreau a fi singura posibilitate de a ieşi din zona etajului.
Am tras o gură de aer, când l-am zărit pe Demetri la capătul scărilor. Era îmbrăcat într-o ţinută lejeră: o pereche de blugi închişi şi o bluză mulată neagră, iar în picioare o perece de papuci casual. Ţinuta îi dădea un aer sexy şi-l făcea să pară mai tânăr.
Un mic zâmbet îmi apăru pe faţă, stârnindu-i aceiaşi reacţie şi lui, îndreptându-şi mai bine spatele.
-Se aşează bine rochia pe tine! rosti Demetri, luându-mi mâna şi sărutând-o cavalereşte.
-Ce pot spune? Mereu ai ştiu să-mi alegi rochiile cele mai bune! am rostit, chicotind la gestul lui, de a-mi pune mâna pe antebraţul său, cotind împreună spre scării. Zărisem o boltă imensă, ce conecta holul imens cu o sufragerie modernă, dar totuşi păstrânduse acel iz al unui castel vechi.
Lângă pragul boltei, un vampir rigid stătea ca o stană de piatră, uitându-se parcă în vid. Analizând încăperea, am zărit încă un vampir, cu aceiaşi statură.
-Sunt pentru pază! îmi explică Demetri, făcându-mi semn să mă aşez la masa de lângă unul din peretele de sticlă. De fapt, ce tot vorbesc? Toată sufrageria avea peretele de sticlă, lăsând la vedere imensa grădină la fel de bine îngrijită ca la celălalt palat.
Din câte îmi puteam da seama, paza era peste tot, mai ales în jurul castelului. Bănuiam că vom avea pază dacă hotărăm să mă plimb puţin!
-Ce e cu atâta pază? l-am întrebat, aşezându-mă la masă.
-Vrei să vorbim despre politică? Întrebarea lui mă luase prin surprindere. Se întinse spre cana din faţa mea, turnându-ne pe rând cafea din cafetieră. Va trebuii să te încoronez oficial, pentru a vorbi despre aşa ceva! adăugă, făcându-mi din ochi ştrengăreşte.
Mă uitam la el sceptică, oarecum. Ştiam că prin ultima lui replică, adusese încoronarea ca subiect, ce dorea să-l abordeze!
Nu ştiam, exact, cum să reacţinonez, aşa că mi-am pus două linguriţe de zahăr în cafea, amestecând circular şi aşteptând următoarea lui mişcare.
Ştiam că mă privea insistent şi-mi umbla prin gânduri. Se lăsă pe spătarul scaunului, oftând. Ştiam că anticipase faptul că aşteptam să zică el ceva!
-Irina! Vocea lui îmi provocase fiori pe şira spinării, când îmi pronunţase numele, făcându-mă atentă la el: Nici măcar nu ştiu cum să încep.
-Cu începutul! i-am sugerat, întrerupându-i nesiguranţa din voce.
Demetri se uită atent la mine, parcă calculcându-şi vorbele. Deschisese gura să spună ceva, dar se oprise brusc! A mai încercat odată, iar de această dată cuvintele îi părăsise gura parcă incontrolat:
-Ştiu că nu te ajută scuzele mele, dar… Regret că te-am izolat de mine, când ai avut cea mai mare nevoie de sprijinul meu! Regret că m-am lasat condus de instinctul animalic şi te-am aruncat în negura suferinţei. Mă răcea pe zi ce trecea, ştiind că nu sunt lângă tine să-şi alin suferinţa şi să calmăm împreună copilul, ce ţi-a cauzat atâta durere pe timpul sarcinii!
Irina, nu ţi-aş face niciodată rău intenţionat! Mă omoară gândul să te ştiu departe de mine! Eşti singura care vrea să-mi controleze demonii şi ştie cum să-i facă să o asculte! Demonii mei sunt dependenţi de tine, exact cum sunt eu!
Prin tine am putut vedea lucrurile altfel şi-ţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că mi-ai dăruit-o pe Derina şi că, odată, ce ai venit în lumea mea ai vrut să ma domesticeşti! Sunt un Tiran în ochii tuturor, fiindcă am făcut mii de lucruri devastatoare şi mi-am pătat mâinile de sângele unor nevinovaţi, uneori. Şi cu toate astea, tu ai refuzat să te încrezi în frica lumii şi mi-am confruntat demonii, arătându-mi că doar realitatea m-a construit un Tiran şi că pot contopi omul cu mosntrul din mine!
Eşti cel mai scump lucru din viaţa mea, Irina! Ai stârnit în mine ceva ce rar am putut găsi! Poate că nu eşti perfectă, dar pentru mine eşti. Şi mă bucur că eşti a mea şi mama copilului meu!
Vocea lui Demetri părea răguşită şi nu înţelegeam unde vrea să ajungă. Luase o gură de aer, relaxându-se parcă pentru câteva momente, uitându-se insistent la mine, făcându-mă să mă încrunt.
-Nu vreau să se schimbe nimic din cele enumerate! Privirea lui Demetri o părăsi pe a mea, făcându-i semn unuia dintre gărzi. Acesta se apropie de noi, scoţând din buzunarul sacoului său o cărticică mică şi subţire, ce ia înmânat-o lui Demetri, apoi ne-am părăsit cu o aplecare a capului respectuoasă.
Demetri aşeză cărţulia, ce avea numele meu înscripţionat pe coperta ei. Mă uitam nesigură atât la obiectul din faţa mea, pe care mi-l întinsese, cât şi la el.
-Nu vreau să se schimb nimic, legat de noi şi de Derina! repetă puţin agitat. Mi-am făcut curaj şi am deschis cărticica, în timp ce Demetri adăugă: Irina Maxwell, te rog să nu schimbi ceva şi acceptă să fii Regina mea!
Mi-am retras privirea de pe el, uitându-mă la cărţulia ce acum era deschisă. Un inel cu o piatră neagră, ce se putea observa cu ochiul liber că e preţioasă, cu câteva modele vechi în jurul ei. Un inel de logodnă, măricel, construit parcă tipic timpurilor vampirilor. Mă uitam la el ca şi cum ar fi vorbit o limbă străină! De fapt, nici nu trebuia să vorbească, fiindcă inelul vorbea de la sine!
Tăcută, mi-am aşezat inelul pe mâna mea, în timp ce Demetri se ridicase de la maşă, venind în dreptul meu, întinzând mâna spre mine. Mi-a aşezat mâna stângă, cea cu inelul, în mâna sa. Demetri a sărutat-o apăsat, apoi i-am răspuns ca prin vis:
-Sună bine numele de Regină a ta!
Un zâmbet ştrengăresc îi apăru pe buze, luându-mă în braţe şi învârtindu-mă. Odată ce m-a lăsat jos, m-a sărutat apăsat, având o mână în părul meu şi una prins de talia mea.
Deşi sărutul nostru se tot adâncea, glasul Olivie ne întrerupse.
-Ce s-a întâmplat? a întrebat Demetri, degajat.
Nu i-am permis Olivie să răspundă, că am făcut-o eu:
-Derina unde e? Sesizasem că nu e în braţele ei şi deja mă alarmam.
-E la bucătărie, e în siguranţă! a rostit Olivia, de parcă i-ar fi fost frică. Pentru o secundă împietrisem, dându-mi seama de ce se speriase Olivia de mine. Furia mea îmi schimbase culoarea ochilor. Am păşit hotărâtă pe lângă ea, cu cei doi în spatele meu.
-Cum de ştie unde e bucătăria? întrebă Olivia, după aproape două minute. Ştiam că merg ca un robot teleghidat!
-La naştere, Derina a făcut o legătură cu ea, asta îi permite Irinei să-i simtă emoţiile! a explicat Demetri, când intrasem în imensa bucătărie, decorată pe stil vechi. Vocea lui Demetri nu era calmă, dar m-am concentrat pe Derina.
O zărisem în braţele unei femei de vărstă medie, încercând să o liniştească, legănând-o.
-Ce s-a întâmplat cu ea? am întrebat, în timp ce cei prezenţi de faţă, mă salutase politicos.
-Nu vrea să bea lapte! explică femeia.
Mă uitam curioasă la Derina, luând-o în braţe, încercând să-i cercetez emoţiile. Demetri era în spatele meu, uitându-se în ochii ei, ştiind bine că-i cercetează gândurile.
-Nu-mi vine a crede că fac asta! a spus Demetri, luând un cuţit de pe masă, îndreptându-l spre mâna sa.
-Staţi, sire! O voce masculină îl opri, făcându-ne me poţi să ne întoarcem la sursa zgomotului.
Un bărbăt în jur de douăzeci de ani, dar părea să aibă mulţi anii vampireşti, îl opri pe Demetri, luând cuţitul din mâna lui.
-O fac eu! adăugă acesta, lăsând lama cuţitului să-i pătrundă puţin încheietura mâinii sale. Se uită la mine parcă cerând permisiunea la ceva anume.
-Lasă-l! rosti Demetri. Am lărgit strânsoarea, lăsând masculul să-i atingă buzele Derinei cu încheietura sa. Micuţa acţionă ca un vampir adult: îşi dezveli colţii, înfingându-i în încheietura bărbatului.
-Cum de ştie să se oprească? am întrebat, surprinsă, când micuţă mea se oprise.
-Pentru că va fi hibrid. Transformarea ei nu e completă! Va avea nevoie de sânge până atunci!
M-am înfricoşat la acest gând, dar l-am lăsat pe Demetri să o ia pe Derina din braţele mele, posesive, şi i-a oferit-o Oliviei, ordonând clar şi răspicat:
-Hrăneşte-o cu rezervele mele. Ai grijă de ea!
Olivia nu spuse nimic, se aplecă respectuos, apoi dispăru cu Derina.
Demetri mă luă de talie, lăsându-l pe gardianul, care o ajutase pe Derina, în urma noastră. Demetri mă strânse posesiv, şoptindu-mi:
-Monstru de mine e gelos, când te vede agitată atunci când vine vorba de Derina!
Am dat ochii peste cap, amuzată, lăsându-l să mă ducă în sufrageria, în care ne petrecusem dimineaţa.
-Ce urmează acum? l-am întrebat, oprindu-mă în faţa unui perete de sticlă, uitându-mă la cum soldaţii lui Demetri se pregătesc de antrenamente.
-Vom fi împreună, fără nici un dubiu! mi-a răspuns, luându-mă în braţe, pe la spate; privind împreună demersurile începerii antrenamentelor. Nu la asta mă refeream! am gândit, lăsându-mi corpul să se sprijine de trupul său.
-Te voi încorona! Va trebui să te antrenezi cu noi, apoi vei a afla totul de la ce are un om în grajdi, pâna la ce manevrez eu ca Rege! mi-a şoptit, strângându-mă mai tare în braţe. Nu-i fă griji, prinţesă! Ne avem unul pe altul! adăugă, plasând un sărut pe părul meu, dorind parcă să mă asigure că totul va fi bine.
Vorbele lui erau pline de tărie bărbătească, dar mă gândesc că poate acestea fusese spuse şi ca să se liniştească el.
Împreună ne va fi bine, nu? Împreună avem mai multă putere!