Trecuse patru zile de la discuţia neplăcută dintre mine şi Demetri, iar burta mea creştea incredibil de mult. Luasem mult în greutate, burta mea părea de acum de patru-cinci luni şi de fapt, aveam aproape o lună. Mi se părea înfricoşător ce mi se întâmpla.
Aceleaşi simptome le aveam, iar cand pofta nu-mi era satisfăcută ori începeam să tremur incontrolabil de tare şi să leşin, ori vomitam sânge cu tot ce mâncasem în acea zi.
Mă trezeam în toiul nopţii cu poftă de biscuiţi glazuraţi si mere, iar Olivia nu avea încotro şi trebuia să mă ajute, iar mama se trezea şi ea pentru a ţine bomba ucigaşă pe picioare.
Nu mai avusem nici un contat visual cu Demetri, în schimb Lazarus pusese câţiva din soldaţii “Regelui” să mă păzească pe timp de zi şi noapte. Ȋncepusem să simt o energie ce-mi poseda sângele, iar la orice pas făcut puteam să mă dezchilibrez şi să cad mortal, chiar dacă cădeam simplu în genunchi.
Ȋncepusem să simt cum bebeluşul creşte în mine şi cum se mişcă. De fiecare data când mişca sau când îmi creea pofte simţeam acea posesivitate asupra sângelui meu.
Stateam întinsă pe canapeau din sufragerie, împreună cu mama şi ne uitam la televizorul imens. Era un serial pe care mama nu-l rată niciodată. De aceea, la orele în care serialul era pe post, trebuia să mă ridic din pat, să cobor multele scări şi să merg să stau în sufragerie.
Deşi atât eu, cât şi mama, ştiam foarte bine că este un chin şi orice efort depus mă putea face să vomit, insistasem să stau cu ea la serial. Stăteam liniştită pe canapea, până am simţit cum din fiecare venă a corpului meu se extrage sânge, iar asta urma să-mi trezească o poftă imensă de mâncare.
M-am ridicat, bursc, de pe canapea, iar asta făcu ca încăperea să se învârtă cu mine şi să-mi amorţească fiecare muşchi al corpului şi neuron, astfel încât îmi era imposibil să controlez vreo mişcare.
Căzusem puternic pe parchet, mama pacientându-se imediat şi ţipând după ajutor. Eram imobilizată, nu poteam mişca niciun muşchi, ca şi cum mi se injectase o cantitate mare de morfină în mine. Lazarus fusese primul care apăruse în dreptul meu, luându-mă din braţele mamei:
-Du-te să chemi vampirii energiei, vom avea nevoie de ei! ordonă Lazarus.
Nici nu ştiusem când mama please, fiindcă în următoarea secundă Lazarus mă aşeză uşor pe patul din camera mea, aşezând fin pătura până peste burta mea. După jumate de oră, în care eu nu-mi revenisem, mama venise cu vampirii energiei, care-mi înconjurau patul. Mă simţeam din ce în ce mai slăbită şi mă luptam cum dorinţa de a mă culca.
Ochii Ronnei se prefăcuse la culoarea lor, uitându-se la fel de speriată ca restul vampirilor de energie:
– Copilul are sânge de Tiran, se va hrăni cu sângele tău până când corpul tău va fii secat! Noul născutul va fii periculos pentru tine, cât îl ţii în burtă mai mult cu atât copilul de va ucide mai repede. Nu e singurul copil conceput aşa. Noi vampirii de energie am fost aşa concepuţi, însă am ucis pentru a ne dedica eternităţii, fiindcă partea umană ne distrugea!
Pe vremea lui Ezra, vampirii concepuţi, din femeie umană, era ucişi pe rug, fiind numiţii fiii Diavolului sau fiii Elisabethei, fiindcă oriceea ce consideri tu a fii mişcare bruscă, pentru copil va fii mişcare pentru omor! Copilul tău va creşte până la 17 ani, când va alege dintre a ucide şi între a muri! Ori îl salvezi acum şi renunţi la el, ori te omoră el!
Cuvintele Ronnei nu erau deloc uşoare, mai ales că mama plângea încet, pentru a nu fii observată. Ȋn ciudat faptul că vorbele Ronnei arătatu gravitatea situaţiei, alesesem, din nou, să nu renunţ la copil.
………………………………………………………………………………………………………………………….
Trecuse o zi de la incidentul avut, iar Ronna îmi oferise poțiuni care să mă țină puternică. Reușisem să merg singură și să mă țin pe propiile picioare, cu toate că aveam o armată de oameni după mine pentru a se asigură că nu pățesc ceva.
Un duduit puternic se auzi, făcându-mă pe mine, mama şi Olivia să ieşim din bucătărie şi să ne grăbim cu paşi repezi în sufragerie.
Sicrie aşezate în linii ocupau tot spaţiul sufrageriei, iar altele încă era afară.
Azi era prima data după dispută, în care-l văzusem pe Demetri. Se simţea o atmosferă întunecată în aer, iar privirile tuturor accentuau asta, făcându-mi umerii să se simtă mai grei.
Demetri era cel mai implicat în atmosfera asta. Ochii erau plini de furie şi tristeţe, muşchii lui erau extreme de încordaţi, iar Lazarus stătea pe poziţii în spatele lui, asigurându-se că nu va sari la nimeni.
M-am apropiat hotărâtă de ei, trecând pe lângă soldaţii ce scoteau sicriele afară şi sclavii care duceau tăvii cu mâncare spre intrarea palatului.
Lazarus mă salute respectus, Demetri fiind prea concentrate la ce-l durea decât la mine.
-Ce s-a întâmplat? am întrebat, când am simţit-o pe mama în spatele meu ca o protectoare.
-Soldaţii de la graniţă au fost măcelăriţii împreună cu… slujitorii! îmi explică Lazarus, având grijă cu ultimul cuvânt. Ȋmi aduc aminte de faptul că Yeva era trimisă şi ea la graniţă.
M-am uitat spre Demetri şi, insitinctiv, l-am luat de mână şi l-am tras în biroul său, deconectându-l de atmosfera copleşitoare, care evident avea un efect puternic asupra conducătorului. Spre surprinderea mea, Demetri nu se împotrivi, ci mă urmase fără să spună ceva.
Ne-am aşezat pe canapeau din biroul său, aşteptând calmă să spună ceva, însă orice explicaţie din partea lui întârzie să apară. Neştiind despre ce e vorba, nu aveam cum să ştiu cum să abordez situaţia, deci pe un ton blând şi aproape şoptit, l-am întrebat:
-Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo?
Demetri îşi retrase, uşor, privirea din tapetul unui perete, uitându-se, adânc, în ochii mei. Sentimentele de dragoste, furie, speranţă, neînţelegere se amestecau în chipul său. Pentru câteva momente, răsunsul său ezită să apară, până ce mâna mea o atinse pe a lui:
-Moştenitorul de drept a lui Ezra a fost conceput cu un vampir de energie, care a renunţat la puteri, iar asta l-a făcut pe Ezra să-l înroleze în armata lui, folosindu-l ca o armă secretă, deşi se antrena la fel ca ceilalţi. Yeva a fost un vampir de energie şi… m-a conceput pe mine…
Explicaţia lui Demetri fusese ca un junghi în inima mea, simţind o durere puternică în stomacul meu. Demetri sesiză, iar mârâitul tipic lui nu ezită să apară.
-Calmează-te! i-am spus, atingându-i obrazul, cu dorinţa de a se uita în ochii mei, asigurându-l, astfel că totul e în regulă cu mine.
Mă durea să ştiu că Demetri avea să treacă printr-un doliu, care-l va marca mai mult ca sigur. M-am apropiat mai mult de el, luându-i o mână şi așezându-i-o pe burta mea, apoi mi-am aşezat buzele uscate peste ale sale. Ȋmi răspunse la sărut fără vreo ezitare, iar asta mă bucură.
De mult nu mai avusesem parte de jocul buzelelor noastre. Era ca o zi de primăvară, când totul renaşte, dar nu a fost până la final aşa. Demetri se îndepărtă brusc, analizând burta curios, nerupând contactul dintre mâna lui şi copil. Bucuria că poate va înţelege că nu pot renunţa la copil, parcă creştea în mine.
-Trebuie să mergem! Vocea unui soldat, oprise atmosfera caldă dintre noi, readucându-l pe vechiul Demetri.
-Totul e pregătit? întrebă Demetri, ridicându-se de lângă mine.
-Da, Rege! răspunse, formal, soldatul.
-N-ai uitat nimic? întrebă Demetri, nervos. Soldatul nu înţelesese pe moment la ce se referea Demetri, dar odată ce-mi sesiză prezenţă se aplecă respectuos:
-Regină!
Am încuviinţat plictisită, Demetri făcându-i semn să plece, apoi îmi întinse mână pentru a mă ajuta să mă ridic:
-Du-te să te schimbi, mergem la cimitirul din sat! rosti, ajutându-mă să merg.
Am dat să ies, însă mâna lui mă opri, trăgându-mă violent spre el. Singurul obstacol, care nu ne permitea să ne simţim trupul unul lângă celălalt era burta mea aproape imensă. Buzele lui le acaparese, din nou, pe ale mele, dar cu foc şi viaţă, cu o putere ce-mi arăta dorul pe care mi-l duse tot timpul acesta.
Sărutul flămând se opri, fiindcă ceva ne atrase atenţia. Simţisem o mica lovitură în burtă şi se pare că şi Demetri o simţi la fel de limpede ca şi mine. Ne-am uitat amândoi în jos, concluzionând că ceea ce ne lovise pe amândoi era copilul.
Un mic zâmbet ascuns se juca pe buzelele mele şi fără să reuşesc să mă uit la chipul lui Demetri, acestă îmi sărută fruntea.
-Du-te să te schimbi! rosti, blând, ieşind amândoi din birou.
Cu zâmbetul pe buze, o luasem pe mama după mine, până-n camera mea, povestindu-i tot. O simţeam pe mama puţin nesigură, sincer şi eu eram aşa. Deşi era frumos să-l văd din nou ataşat de mine şi emoţionat din cauza copilului, îmi era cred să cred că a trecut de ura aceea.
-Copilul a simţit legătura dintre voi, de aceea a lovit, îmi explică, mama, în timp ce-mi trăgeam pe mine o rochie neagră până în pământ cu imprimeuri aurii la mâneci, ce se mula pe burta mea.
M-am aşezat la măsuţa de machiaj, jucându-mă cu pensulele:
-A fost emoţionat! am adăugat, făcând referire la Demetri.
-Copii maturizează mai mult bărbaţii! a spus, chicotind, apoi adăugă, când m-am ridicat de la măsuţa de machiaj: Aşa cum a spus şi Ronna, copilul va încerca să comunice cu el, cumva. Plus că e posibil să dobândească puterea lui de a citi gânduri, de aceea îi blochează lui Demetri accesul la gândurile tale, fără să vrea!
Am oftat, lăsându-mă să cad pe marginea patului, uitându-mă la pantofii care-mi făceau cu ochii. Mama îmi citi privirea şi începuse să râdă:
-Ştii eu purtam tocuri, când te aveam pe tine!
Faţa mea se mai lumină puţin, până ce mama îmi distruse visele:
-Diferenţa între tine şi copilul tău, e că tu nu-mi făceai asemenea probleme!
M-am uitat la ea aproape râzând, dând ochii peste cap, am ales o pereche de balerini negrii. Odată ce şi mama era gata, am părăsit camera, îndreptându-ne spre sufragerie, unde totul se eliberase.
Lazarus şi soţia sa, Erika, aşteptau în sufrageri, terminându-şi discuţia când m-au observat pe mine. Erika se uită uimită la burta mea, iar un zâmbet larg îi apăruse pe buze:
-Când mi-a spus Lazarus despre tine şi copil, am crezut că glumeşte! Felicitări!
-Mulţumesc, cred!
Erika analiză burta, ochii deschizându-se la culoare, apoi zâmbetul ei se lărgise mai mult:
-Va fii o fetiţă!
Gura mea, sigur, putea fi culeasă de pe jos. Erika sesiză schimbarea mea la faţă, apoi se uită cercetătoare la Lazarus:
-Voi nu i-aţi spus nimic? Pentru ce aveţi simţuri bine dezvoltate?
-Ce să-mi spună? am întrebat, sesizând că era ceva mai mult. Ȋnţelegând, acum, de ce toţii îmi analizau burtica curioşi, la fel ca şi Demetri de altfel.
-Scumpo, va fi o creatură minunată, chiar dacă pare să te distrugă şi să-i dobândească puterile împieliţatului de Demetri! Copilul are conştiinţa formată, fiindcă a crescut repede, din câte îmi dau seama! mi-a explicat Erika.
Demetri ieşi din biroul său, terminând o convorbire telefonică. Zâmbindu-mi uşor, aproape vizibil, apoi dăduse mâna cu Lazarus, luându-mă de mână, mergând în faţa celor trei, ducându-ne spre miile de maşîni care erau parcate în faţa palatului.
Am urcat cu Demtri şi cu cei trei în limuzina, ce acum era neagră. Totul din jur părea întunecat şi nimic nu părea a avea viaţă. Se vedea cât de afectat era satul în urma asemenei pierderi.
Fiecare casă a satului avea câte ceva, negru, semnificativ doliului, morţii pe care o ducea tot ţinutul lui Demetri. Ajunşi la cimitirul imens al satului, soldaţii, ce se antrenau la palat, acum duceau sicriele la locul ce fusese îngrijit bine şi amanejat pe măsură. Slugile cărau pe tăvile cu mâncare.
Demetri nu-mi dăduse drumul la mână, ţinându-mă cât mai aproape de el cu putinţă. Lazarus stătea cu Erika în urma noastră parcă păzindu-mă, iar mama şi Olivia ne urmau liniştite. Soldaţii îngropau sicrile, iar Demetri mă trase după el:
-Ne-au fost ucişi oamenii de bază… Soldaţi ce luptau pentru protejarea voastră! Ştiu cine este în spatele acestui mare dezastru şi voi încerca cu orice preţ să-l elimin, personal! O trădare merită pedepsită!
Cuvintele lui Demetri erau aruncate cu venin spre toţi, făcându-i să plece capetele şi să simtă durerea pe care vampirii o simţeau.
-E evident că aveam şi turnători printre noi! Aşa că, atât Consiliul cât şi Regele, am decis ca nimeni să nu părăsească ţinutul fără să-l consulte pe Rege, iar soldaţii cu care suntem în alianţă să păzească ţinutul şi fiecare casă în parte! O singură mişcare greşită şi veţi fi pedepsiţi dur! a continuat Lazarus, pe un ton periculos, cu acelaşi efect ca Demetri.
Instinctul mă împinse să mă uit la chipul fiecăruia, însă puteam să garantez că nici un om, respective vânător, nu l-a trădat pe Demetri, ci era unul din soladaţii lui. Turnătorul trebuia să ştie toate mişcările lui Demetri, iar singuri care ştiau asta erau soldaţii care se antrenau zilnic.
-Jack va plăti! şopti Demetri mai mult pentru a-mi aduce mie la cunoştinţă, dar şi lui Lazarus, care-l aprobă cu o plecare uşoră din cap.
Erika mă tras deoparte, scoţându-mă din cercul făcut de toţi:
-Cine crezi că e turnătorul? mă întrebă nervoasă.
-Nu ştiu… am spus nesigură, dacă să-i spun ce credeam.
-Am trăit cu toţi aceşti decedaţi şi simt aceieaşi ură ca Lazarus şi Demetri, mai ales că Yeva a fost ca o mamă pentru toţi! mi-a explicat, în şoaptă, analizând chipul fiecăruia dintre ei.
-Unul din soldaţi, am spus, fără să gândesc prea mult.
-Mă bucur că suntem de aceeaşi părere! mi-a spus Erika, uitându-se la mine cu înţelepciune, apoi îmi şoptise uşor, ca nimeni să nu audă: Ordinul Reginei şi a Regelui e lege pentru mine!
Mi-a făcut din ochi, pornind înaintea mea. Ȋnţelesesem că avea un plan şi tot ce trebuia să fac era să-i ordon, dar eu încă nu aveam un plan. Mă ataşesem de “rudele” lui Demetri şi aceleaşi sentimentele le împărtăşeam cu el acum. Deci, eram la fel de determinată să aflu cine a trădată ca cei din Consiliu şi ca Demetri.
Demetri îşi încheie discuţia cu Lazaruz, privindu-mă atent, apoi se apropie de mine. Ajungând în dreptul meu, imi atinse uşor obrazul, apoi îşi retrase mâna:
-Cum te simţi? mă întrebă, cercetându-mi privirea, dorind să-mi citească gândurile.
-Bine… am răspuns, analizându-i chipul.
-Trebuie să pleci de lângă mine! rosti dur, dar în acelaşi timp calm.
Mă încrutasem, uitându-mă ciudat la el:
-Poftim?
-Pleacă, Irina! Vocea lui de data asta suna mai mult a ordin.
Simţisem cum copilul lovise din nou, iar furia pe care o simţeam acum, mă făcu să plec din faţa lui, căutând-o pe Olivia şi pe mama, spunându-le să vină cu mine.
Ȋl găsisem pe Patrick:
-Du-mă, acasă! i-am ordonat, pe un ton nervos.
-La palat? m-a întrebat, neînţelegându-mă. Mă uitasem încă odată la Demetri, însă chipul său nu se schimbase. M-am uitat şi la Lazarus, care ştia depsre ce e vorba, dar chipul Erikăi era stupefiat, neînţelegând ce se întâmplase.
-Nu. Palatul nu mai e casa mea! am rostit pe un ton dur, supărată pe Demetri, fiindcă mă făţâia după cum îi sună lui.
Patrick încuviinţă, urcând cu toţii într-un SUV, aruncându-i la final o privire ucigaşă lui Demetri.