Trecuse mai bine de trei săptămâni, iar lucrurile din jurul meu păreau să ia o întorsătură rece. Schimbările pe care le luase Demetri se vedeau foarte clar, iar slujitoarii încercau să se adaptaze, imediat, fără să comenteze ceva.
În aceste săptămâni, Demetri alesese să renoveze multe încăperi din întreg Palatul, fără să dea vreo explicație anume, iar marea majoritatea timpului și-l petrecea în biroul său, alături de consilierii săi.
Îmi petreceam diminețile în grădinea interioară, încercând să-mi dau seama care este drumul meu de acum în colo. Niciunul dintre noi nu avea curajul să spună ceva, de parcă am fi trecut printr-o ceartă uriașă. Încercam să ne ignorăm pe cât de mult puteam, iar faptul că el era închis în biroul lui, era modul ideal de a ne evita.
-Te distrezi? Vocea amuzată a Clarissei răsuna melodios din dreapta mea.
-Cel mai tare! am răspuns sarcastic, luând o gură din cafeaua mea.
Clarissa chicotise uşor, apoi se uita în sare parcă imitându-mi gestul, apoi îmi spusese calm:
-Acuşi va fi gata masa!
Nu i-am răspuns nicicum. Singurul moment în care puteam să fiu în preajma lui Demetri erau mesele.
-Ce ai de gând să faci? mă întrebă, deodată, Clarissa, analizându-mi chipul lipsit de vreo emoţie.
-Nu ştiu despre ce vorbeşti! i-am răspuns, dând indiferentă din umeri.
-Oh, haide! Vrei să demonstrezi cât de indiferentă poţi fii, doar ca să-şi bage minţile în cap! rosti Clarissa, în şoaptă ca şi cum nu ar dori să audă nimeni planul diabolic.
Mă uitam la ea, lăsându-mi un mic zâmbet să se joace pe faţa mea, dând ochii peste cap.
-Lasă-mă să-ţi dau un sfat! se oferise Clarissa, complet amuzată de situaţie. N-o fi Demetri adept al autocontrolului, dar dacă ai combina indiferenţa cu ceea ce eşti cu adevărat, ai demonstra cine e regina în palatul ăsta, iar asta i-ar subestima puţin dominaţia! a adăugat, vorbind la fel de în şoaptă.
-Îmi va anticipa mişcările! am sesizat, concluzionând cu voce tare.
-Nu dacă reuşeşti să te controlezi în preajma lui! îmi spusese Clarissa, făcându-mi din ochi, apoi dispăru.
Am oftat zgomotos, luând o altă gură din cafea. Am lăsat capul pe spate şi am închis ochii, lăsând soarele să se izbească de faţa mea. Trebuia să încerc să îmi controlez gândurile în preajma lui pentru că avea să le audă, dar trebuia să găsesc o soluție.
Lucrurile păreau să devină complicate, de când alesesem altă tabără, iar Demetri mă excludea din orice implica protejarea națiilor. Era el și consilierii lui. Atât.
Am oftat din nou, pornind spre uşile imense de sticlă, intrând în noua sală de mese, frumos aranjată și decorată. Ceea ce m-a surprins era că mulți din subordonații lui Demetri decorau sala de mese într-un mod pompons de parcă urma să se întâmple un eveniment foarte important.
L-am zărit pe Demetri într-un colţ dând ordine în stânga şi-n dreapta, gesticulând de fiecare dată. Era îmbrăcat în nişte blugi negri şi un tricou bej.
Am lăsat ceașca de cafea pe o masă din apropiere, apoi m-am îndreptat spre el cu pași mari și hotărăți.
– Ce se petrece? l-am înterbat, curioasă. S-a întors spre mine, încordat. Se uita la mine de parcă mă vedea pentru prima oară și nu-mi înțelegea existența în aceeași încăpere cu el.
Răspunsul său întârzie să apară și în același timp părea că Demetri nu știa dacă să-mi răspundă sau nu. M-am întors spre restul din jurul nostru și am fluierat pentru a atrage atenția:
– Știe cineva de ce ne sofisticăm așa?
Toți cei prezenți se oprise din ceea ce făceau și se uitau ba între ei, ba la mine și la Demetri, de parcă nu știau ce au de făcut.
În cele din urmă, Demetri dădu din cap de parcă gestul era îndreptat spre un singur individ. Astfel că, gestul lui provocă reacția unui suflu cald să vorbească:
– Domnul Benedict ne-a cerut să aranjăm palatul pentru seara asta. Vom avea un ospete important!
-Mulţumesc! am răspuns politicos, întorcându-mă spre Demetri și uitându-mă cu subînțeles la el.
Demetri a dat să plece, însă s-a oprit pentru câteva secunde suficient cât să sparg eu gheața:
– Când o să-ți revii?
Se uită la mine nedumeri, așa că mi-am ignorat propria întrebare, schimbând subiectul:
– Cine e oaspetele?
Demetri oftă și-și trecu mâna prin păr:
– Un călător, un luptător neortodox gata oricând să lupte pentru mine!
Mă uitam la el curioasă, cercetându-i privire. Stai, să lupte?!
– Da, să lupte, rosti, citindu-mi gândurile.
– Noi împotriva cui?
Demetri ignoră întrebare:
– Îi spun călător fiindcă e singurul care și-a expus dezinteresul pentru politică, strategii și alte tâmpenii de genul ăsta, cu toate astea nu respectă protocolul nimănui, cu atât mai mult al meu.
– Cum de nu ești împotriva lui?
– Ne cunoaștem de foarte mult timp. Oi fi eu cel mai crud sugător din lume, dar dacă e să-ți fie frică de cineva anume atunci călătorul este acela! răspunse, cu un ton aspru.
– Cum de vine? am întrebat.
– E în zonă, răspunse, nesincer.
M-am uitat la el, nedorind să creez o scenă, așa că înainte să plec de lângă el i-am spus:
– Să-mi trimiți o rochie, te rog!
Mi-am petrecut următoarele patru ore în compania Clarissei și a Ranei. Rochia primită era simplă, neagră, cu un șliț în partea laterală, iar portțiunile de deasupra bustului, și a spatelui aveau un material transparent cu modele florarel aurii.
Clarissa îmi explicase că acest călător nu este un simplu sugător de sânge. Pe vremea când Ezra Moldark, tatăl lui Demetri, conducea ținuturile muștelor, din dorința de a-și alege, obiectiv urmașul la tron, se construise o unitate special antrenată pentru acest lucru. Rania îl antrenase, pe ascuns, pe Demetri, în timp ce Ezra îl favoriza pe Jorah Moldark – fiul lui Ezra, creat prin transformare, iar asta îl făcea fiu legitim.
Rania intervenise, aici, în explicații:
– Demetri este Yevei Benedict, primul vampir de energie și mentorul meu.
Așa înțelesesem că de fapt Demetri, deși fiul biologic al celui mai puternic vampir, nu fusese dorit de fapt pe tron și, deși Jorah refuzase tronul, nedorind să fie încorsetat de politică și strategii, Ezra găsea mereu portițe pentru a-i întârzia încoronarea odreslei sale.
Cu toate că era clar, că atât Rania, cât și Clarissa cunoșteau multe amănunte, lecția mea de istorie încetase când fusesem chemate să ne facem intrarea.
Am ieşit din camera, lovindu-mă sunetul unei melodii dansante. M-am lăsat condusă de Clarissa, Rania fiind pe urmerele noastre.
Am zărit ușisele imense de sticlă ale sufrageriei că erau deschise larg, lăsând la iveală covorul roșu primitor și felinarele elegante cum luminau cu culoar spre interior.
Sala nu era încă plină, dar era câteva “tabere” făcute. Nu am drăznit să ies la iveală. Am stat liniştită unde eram, căutându-l cu privirea pe Demetri, dar în zadar. O adiere puterenică de vânt intrase în contact cu atmosfera încăperii, dând de bănuit prezenţa cuiva. Demetri și intrările lui…
Mi-am îndreptat atenţia spre uşă. După aproape două minute, cei trei consilieri îşi făcuse prezenţa, urmaţi de Demetri şi de oaspetele important, Jorah Moldark.
La fel de înalt ca Demetri, brunet şi înţepat, dar cu o privire cumva jucăușă. Amândoi purtau papione la costumele lor scumpe şi elegante. Cei cinci se oprise la intrare parcă cercetând încăperea.
Lazarus Luther şi Lestat Reyes mă observase din prima, oferindu-mi un zâmbet cald şi o plecăciune pentru a-şi arăta respectul. Asta a atras atenţia şi noului consilier, Saxon, care era pe lângă o hrănitoare încercând să o cucerească, însă amână momentul pentru a mă saluta respectuos cu o ușoare plecare a capului.
Privirea mea căzu pe Demetri, căruia i se putea citi mândria din ochi. Cel mai probabil îi plăcea cum îmi venea rochia trimisă de el.
Mă uitam la Lazarus, Lestat și Saxon, cum discutau aprins, dar în cele din urmă au căzut de acord, îndreptându-se spre scări, chiar în momentul în care ajunsesem la baza lor. Saxon dispăruse din peisaj.
Lazarus şi Lestat mi-au sărutat mâna pe rând, făcându-mi semn să-i urmez, chiar înainte ca Rania și Clarissa să se scuze.
Aceștia m-au dus aproape de Demetri, care, imediat, cum m-a zărit, m-a strâns tare de tale, apropiindu-mă de corpul său. Mi-a sărutat obrajii, apoi își readuse atenția spre oaspete.
– El e Jorah, un vampir călător! rosti, chicotind, Lazarus.
Oaspetele aplecă ușor capul spre mine, pentru a mă analiza:
– Oh, tu ești fiinţă minunată care nu are stăpân! E o onoare! rosti, zâmbindu-mi blând.
Faptul că nu era la curent cu unele întâmplări din ultimele săptămâni, îmi dăduse de înțeles că Demetri sau unul dintre consilierii lui aveau să-i povestească, în curând.
Citindu-mi gândurile, dar și nesiguranța, Demetri alesese să preia frâiele:
– Jorah…
– Știu, știu, mi-a zis Saxon, puștiul ăla e foarte impresionat de mica vânătoare din cuibul de muște!
Oh, deci mă testa!
Pe mine mă testa. – Vocea lui Demetri se auzi printre gândurile mele, luându-mă prin surprindere, dar mâna lui rece îmi mângăiase ușor spatele pentru a-mi controla emoțiile.
Demetri mă ținuse lângă el, pe toată perioada discuțiilor dintre cei doi, iar când îmi eliberase talia, Lazarus îmi făcuse semn să merg cu el. Am făcut întocmai, realizând că abia acum urmau discuții importante între liderul lor și acest călător.
Mi-am petrecut restul serii, în compania Clarissei, apoi a lui Lazarus, iar uneori a lui Lestat. Abia după alte câteva ore, realizasem că marea majoritatea muștelor se liniștise, iar asta însemna că Demetri nu era prin preajmă.
Mă încruntam nesigură la Jorah, care mă țintise cu privirea și venea spre mine cu pași hotărăți.
-Dansezi?
Ȋncruntarea mea se schimbase într-un zâmbet larg, natural, acceptându-i mâna ce era întinsă spre mine:
-Sigur!
Nu era o melodie complexă, ce necesita un dans de un anumit fel, așa că nu aveam emoții în acest sens. Cu toate astea, instinctul mă făcea să fiu precaută și rigidă. Chiar dacă era o simplă mișcare lentă în stânga și în dreapta, pe tot parcursul serii am putut vedea că pentru societatea muștelor, dansul era în sânge și cumva apreciat.
După câteva momente de dans alături de Jorah, instinctul de vânătorul creștea alarmant, iar vocea lui Klaus îmi răsună în urechi „Fata acceptă sau nu, iar băiatul conduce”.
Aducându-mi aminte la însemnătatea cuvintelor sale, m-am oprit, retrăgându-mă politicos din dansul cu Jorah, apropiindu-mă de Lestat, care aplaudase dansul nostru:
– Irena? întrebă, nesigur.
Mă uitam la el cu subînțeles, dar era prea târziu. Un mârâit îmi inundase urechile, fix când încercam să scap de Jorah, dar Lestat nu se prinsese la timp.
Încercam să caut sursa mârâitului, dar nu reușeam. Așa că am mărit pasul, ieșit din încăperea unde era întregul festin. Mărăitul nu încetase și deși se auzea mai aproape, ceva mă făcea să cred că Demetri e departe.
Se simţea frigul afară, iar răcoarea serii se juca pe pielea mea, făcându-mi un icnet să-mi părăsească gura. Realizând că nu reușesc să ajung la sursa mârâitului, m-am sprijinit atingând trunchiul unui copac.
Am zăbovit pentru câteva momente, înainte să simt o pereche de mâini cum se agață de talia mea. Pentru câteva secunde credeam că mă ajunsese Demetri din urmă, însă instinctul meu se activase din nou.
M-am încordat, retrăgându-mă violent.
Jorah râse, fiindcă fusesem cât pe ce să mâ împleticesc în rochie.
– Te-a deranjat cu ceva domnul Demetri? m-a întrebat, cu un ton ironic când pronunţase ultima parte.
– Pardon? am întrebat, nesigură.
– Am văzut cum mărâitul lui, de după dansul nostru, te-a chemat la el, mi-a răspuns, zâmbindu-mi ştrengăreşte în continuare.
– Cum de ai auzit mărâitul lui? l-am întrebat, creeând un spațiu măricel între noi.
– Am fost atent la tine! mi-a răspuns, dând din umeri, calm.
– Ştii, cu mine ai avea libertatea pe care o vrei! îmi spusese. Ştiu că eşti a lui, dar poţi să schimbi asta, Irena! Poţi să depinzi de o libertate infinită cu mine, însă cu el… cu el vei avea interdicţii!
– Cred că îți permiți prea multe ca oaspete!
Am trecut pe lângă el, însă mă oprisem când îmi răspunse râzând:
– Eu cred că ai uitat ca e Tiranul! Că el e cel care a făcut ca nația ta să sufere, că el cel care are totul sub control, iar ce nu i se supune va pierii numaidecât! Plus că pentru Demetri Benedict, Tiranul, cei cu suflu cald inspiră doar milă!
Un vânt puternic îmi deranja rochia, făcându-mă să tresar; Jorah doar îşi dăduse ochii peste cap. Sesizasem că eram înconjuraţi de vampiri îmbrăcaţi în negru, nervoşi şi încordaţi.
– Doamna Irena, Regele vă caută! mi-a spus un vampir cu părul şaten şi creţ, ce se apropia de mine, întinzându-şi mâna.
-Prietene, vorbeam! rosti, nervos, Jorah.
-Din ordinele Regelui, trebuie să aduc Regina în palat, în siguranţă! s-a răstit vampirul, apropiindu-se periculos de Jorah.
Știind că asta e scăparea mea, an trecut pe lângă cei din jurul lui Jorah și m-am îndreptat în grabă spre biroul lui Demetri, știind că acolo e ultimul loc în care sigur îl voi putea găsi.
Odată ce căldura sălii amenajate pentru oaspete îmi încălzi pielea, am analizat lumea din jur, realizând că Demetri se afla lângă Lazarus, emanând nervi.
M-am îndreptat acolo, luându-l prin surprindere pe Demetri:
– Merci, dar preferam să vii tu!
Demetri se uita nedumerit la mine, iar Lazarus făcu lumină:
– Eu i-am trimis, Irena! Asta încercam să discut cu Demetri!
Mintea mea era pe podea, neînțelegând nimic și simțeam cum nervii mă acaparează. Nu mai suport să stau în beznă așa!
Chipul lui Demetri se încruntă mai mult și realizasem că nu putea să-mi citească gândurile. Îmi golisem mintea şi o ocupasem cu un singur sentiment. Asta-i blochează posibilitatea de a-mi citit gânduri.
În situația de față, Demetri nu avea nevoie neapărat de gândurile mele, ci de-ale lui Lazarus.
Strânse în mână paharul, făcându-l cioburi, fix când Jorah ajunsese aproape de noi.
Demetri spărsese paharul în mână, mârâind puternic din toţi plămânii:
-N-o atinge!
-Poftim? N-am înţeles! a spus, ironic, Jorah, strângându-mă puţin mai tare de talie. Încercam să mă eliberez, dar acum înțelegeam de lucrurile pe care atât Demetri, cât și Clarissa mi le spusese despre Jorah. E periculos, iar strânsoarea lui aproape că mă lăsă fără aer.
Demetri îşi dăduse sacoul jos, deschizându-şi papionul şi venind în faţă noastră, folosindu-şi viteza, luându-l de gât şi aruncându-l pe masă. Am căzut, recuperându-mi respirația, în timp ce Lazarus mă ajuta să mă ridic.
Masa se rupse, iar Lestat şi Saxon încercau să evaueze încăperea, însă tot ce au reuşit a fost să protejeze oaspeţii din a fi răniţi de bucăţile de pereţi şi de lemn care săreau la fiecare impact a lui Jorah cu mobilierul.
Deşi Demetri îl arunca în toţi pereţi, Jorah râdea:
-Ştii că nu mă poţi râni, Demetri!
Ceea ce urmase, mă făcu să înlemnesc. Demetri îi sucise capul lui Jorah, exact așa cum cei din comunitatea vânătorilor povesteau că se întâmplă atunci când Tiranul este subestimat. Cu toate astea, Jorah nu părea afectat, doar enervat – îl trândi violent pe Demetri în balconul interior, făcând să se rupă pilonii de suport.
Clarissa se strecurase printre concilieri, făcându-mi semn să fiu pe fază:
-Jorah! Ce onoare! rosti Clarissa, făcându-l pe Jorah să-şi schimbe atenția și să se ducă la ea să-i sărute mâna, iar în timpul ăsta m-am aruncat în faţa lui Demetri. Sau mai mult am încercat, împleticindu-mă și căzând în brațele sale.
-Pentru cineva căruia nu-i pasă, m-ai prins repede! am spus chicotind, lăsându-l să-mi citească gândurile.
– N-am spus niciodată că nu-mi pasă, rosti, răgușit.
– De ce nu l-ai ales? mă întrebă, băgându-şi capul în gâtul meu, calmându-se și citind fiecare gând din mintea mea, inclusiv ce se întâmplase în curte între mine și Jorah.
M-am uitat la Demetri cu subînțeles. I-am sărutat buzele ușor, ceea ce-l făcu pe Demetri să răspundă apăsat.
Nu dură mult, fiindcă Clarissa nu putea să-i atragă atenția lui Jorah foarte mult. Demetri mă ajută să mă ridic pe picioare, apoi mă sărută apăsat, lipindu-mă de corpul său, şoptindu-mi:
-Ȋmi cer scuze trebuie să mă ocup de călătorul ăsta!
Se auzise o bubuitură, făcându-ne să ne retragem, uitându-ne după sursă. Clarissa fusese aruncată în perete, iar un mârâit înfiorător îmi zgârâia urechiile, sesizând că e Demetri.
M-am întors spre el văzându-l cum cade în genunchi, fiind strâpuns în piept de un pumnal. Râsul lui Jorah era un demonic, ce-mi făcu pielea de gâină. Imediat, m-am aruncat lângă Demetri, încercând să scot pumnalul. Lacrimile îmi înceţoşau privirea, dar nu m-am oprit din a încerca să-l salvez, până am auzit vocea demonică a lui Jorah:
– Dacă-l scoţi, ai să-i zâgârii inima şi va muri!
Fără să-mi dau seama, Lazarus şi ceilalţi doi consilieri, m-au pus între ei, protejându-mă şi încordându-se.
– Dăţi-vă, e a mea! rosti Jorah, venind spre noi. Jorah dorise să-l ia pe Lazarus de gât, fiind în faţa mea, dar Clarissa se aruncă să mă salveze, căzând pradă lui Jorah, care-i zdrobise gâtul imediat.
Un ţipât îmi ieşi din gură, iar lacrimile nu le mai putea controla. Ȋmi era frică, dar am păşit în faţă, făcându-l pe Lestat să mă apuce de mână, dar l-am oprit:
-Pe mine mă vrea, lasă-l să mă aibă!
-Irena! Strigătul de suferinţă a lui Demetri îmi rupea inima, dar trebuia să-mi duc planul la final.
M-am apropiat de Jorah, fără să-i părăsesc privirea. Mi-am dus lent mâna spre șlițul rochiei luând o armă tipic vânătorilor. O fi Jorah o muscă periculoasă, dar un pumnal sfințit periodic și mai ales specific familiei Maxwell poate doborâ orice vietate supranaturală.
Foarte aproape de Jorah, fiind, i-am împuns pumnalul în stomac, fugind spre Demetri, știind că aveam câteva minute la dispoziție.
-Ai încredere în mine! i-am şoptit, trecându-mi gâtul peste gura lui şi forţându-l să mă muşte. Contactul cu colţii lui mă înfiorase, dar respirând controlat, îmi regăsisem echilibrul pentru a scoate brusc pumnalul din Demetri. Ȋn acea secundă, Demetri se opri din a-mi lua sângele.
Demetri se ridică, luând pumnalul din mâna mea, fix când Jorah era pregătit să plonjeze asupra noastră. Jorah primise acum pumnalul în inimă, ceea ce-l îngenunche în fața lui Demetri.
– Două secunde, te rog, rosti Demetri, în timp ce își băgă mâinile în gura lui Jorah apucând de atât de partea de sus, cât și de partea de jos.
În câteva secunte o pocnitură inundă întreaga începere, când Demetri îl desconfigurase pe Jorah.